eugen laurian

        (Păgân, olarul tânăr) Eugen Laurian Un boț din lutul negru în care mai zvâcnește o umbră de ființă sau, poate, doar un gând e pus pe-al roții taler... Apoi, cu gestu-i blând, olaru-l freacă-n palme și,-atent, îl potrivește pe verticala axei și-a roții... Ce crea-va din vaga plămădeală de mâl și humă moartă?... O cană?... Ori o oală?... Sau, poate, chiar o artă?... Cu ce-și va umple vremea spre-a-și săvârși isprava? Oprindu-se o clipă ca pentru-o cugetare, olarul zăbovește cu ochii în pământ... Apoi boscorodește ceva, ca un descânt, ridică ochii-n ceruri... Și-ncepe-a sa lucrare. Și-nvârte talpa roții încet, încet, ’nainte și roata ia viteză spre-a nu se mai opri... Și-n timp ce lutul moale nu e ce pare-a fi, îngână iar, în șoaptă, neclarele cuvinte. În fine, ia, centreză, și lut... și mâini... și apă... și degetele-i boante apasă lutul moale ce prinde-a se preface încet, ușor, agale, în ceea ce nici mintea nu-ncearcă să p

Eugen Laurian Nu te mândri cu casa ta, ce mare e, ce-ai pus în ea ! Întreabă-te necontenit: „Câți nevoiași am găzduit ?” Nu te făli cu bunu-ți trai, ce marcă de mașină ai ! Întreabă-te: „Mașina mea, pe câți sărmani am dus cu ea ?” Nu te mândri, neîncetat, ce bine ești, tu, îmbrăcat ! Întreabă-te îndrituit: „Pe câți săraci am învelit ?” Nu te mândri cu ce-ai făcut, ce meserie ai avut ! Întreabă-te: „Am corespuns, pe postul meu, îndeajuns ?” Nu te făli, fără-ncetare, că ai avut câștigul mare ! Întreabă-te: „Pentru venit, de câte ori m-am înjosit ?” Nu te făli, neîntrecut, cu ce prieteni ai avut ! Întreabă-te, ca un profan: „Dar pentru câți am fost dușman?” Nu-nvinui culoarea pielii și-ngrijorarea îndoielii ! Întreabă-te, însă, mereu: „D ar care-i caracterul meu ?” Nu te mândri, neîncetat, cu cine te-ai învecinat ! Întreabă-te, nu fără rost: „ Ce fel de megieș am fost ?” De vrei să fii un ignorant, nu te-ntreba, în mod constant ! Dar dacă vrei

 Eugen Laurian În mii și mii de veacuri, de la creare-ncoace, au răposat într’ânsul atâtea vietăți încât mi-e imposibil să n-am dificultăți în a vedea Pământul un animal vorace. De-aceea cred că-i viață și-n stropul de argilă ce e în așteptare sau stă în adormire să vină vreun netrebnic, un lăcomos din fire, să-l scoată din odihna-i cea rece și stabilă să-l pună pe vreo roată cu gânduri revanșarde, să-l facă vreo ceșcuță... O farfurie, poate?... Apoi, cu nerăbdare și gesturi disperate să-l pună-n focul sacru ce-l mistuie și-l arde. Abia atunci dispare din bobul de argilă și ultima zvâcnire din viața-i dinainte când, încărcat de suflet, putea să reprezinte un om, o zburătoare, o floare, o reptilă... Lipsit de orice șansă, de baftă și noroc, de-i pus, cumva, pe roată îndură și oftează, căci lutul încă-i viață și când îl modelează... I se sfârșește viața doar când e pus în foc! De-aceea mă cutremur la gândul că, vreodată, vreu

Eugen Laurian Chiar dacă-mi umbli, toamnă, prin lada cu-amintiri și-mi răscolești, adesea, tot felul de păcate, te rog, păstrează-mi toamnă chiar ridurile – toate!, dar nu-mi lăsa acolo și oful din priviri. Iar dacă vei deschide, cumva, și alte lăzi de n-oi putea distinge nici lună, nici luceafăr, te rog, menține-mi toamnă doar mersul încă teafăr spre-a colinda, aiurea, prin parcuri și pe străzi. Acaparat, vremelnic, de mari nesăbuințe, uitând să pun și lucruri de vază în desagă, păstrează-mi, dragă toamnă, memoria întreagă cu tot alaiu-n zbucium al micilor dorințe. Preocupat, întruna, de-a gândului rugină ce-mi răscolește patimi din viața-mi agitată, te rog, menține-mi toamnă și inima curată în primăvara care... poate-o voi să vină. Zvârlite-n mare grabă, în ordinea crescândă din lada cu memorii bătute-n chihlimbare, păstrează-mi, dragă toamnă, și gândurile-mi clare în perspectiva iernii ce stă, parcă, la pândă. Mai zăbovesc și-

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car

Eugen Laurian Crâșmarule, când îmi aduci, tu, vinul să nu mi-l pui în sticle și pahare!... Să-l verși din damigene în ulcioare că vreau să-l sorb, pios, ca tot creștinul din cupe de pământ atent lucrate de-o mână, de artist, blagoslovită. Știind că în argila dogorită plângea, sub foc, întreaga nuditate a sutelor de torsuri și picioare ce-au adormit prin locuri fără milă, de-unde-olarul și-a luat argilă să-ți facă ție cupe princiare, voiesc a mângâia și căni și chiupuri ce-au fost, cândva, ca el, ca ea, ca tine... Ființe vii ce-au vremuit spre mine, în mii și mii de ani, prin zvelte trupuri. Crâșmarule,  voiesc s-aduci ulciorul cu vinul sângeriu la jumătate... Și cupa cu motive colorate din care-aș bea eu, singur, muritorul, nu vinul tău, ce-a început a plânge cu lacrimile celor din pământuri împrăștiate de olari în patru vânturi, ci vinul prefăcut, de lut, în sânge. Crâșmarule, se bea din cupe vinul și nu din sticle moarte

(premieră mondială, românească) Eugen Laurian Admiratorilor bătrânelor corăbii ce străbăteau, odată, nesfârșitele întinderi albastre ale mărilor și oceanelor le este îndeobște cunoscută superba imagine a unui velier manevrând pentru a căuta și aborda gura de intrare în port. Și cum mai toate urmașele acestora sunt, astăzi, doar nave școală necesare instruirii tinerilor cadeți aflați în marșul lor către devenirea profesională, este lesne de înțeles că la bordul unei asemenea nave nu poate trona decât spiritul de aventură al celor care, poate, nici n-au împlinit, încă, douăzeci de ani. Ei, bine, pe un asemenea velier totul este posibil! Mai ales dacă la comanda lui se găsește omul potrivit. Omul care, prin pricepere și modul de a înțelege sufletul imberb al cadetului, este capabil să determine echipajul în a face minuni. De vreo 30 – 35 de ani a devenit un obicei ”împământenit” (ar trebui să scriu, poate, ”împuntit”!?!) la bordul majorității velierelor – nave școală – ca atun

Eugen Laurian De-aș putea născoci un ocean de idei și-aș putea intui urma fraților mei care-au fost mai bătrâni, mai tăcuți și-nțelepți, mai smeriți, mai umili, cumpătați și mai drepți, cine-au fost, ce-au făcut... și ce urme-au lăsat pe pământ cât au fost... și pe unde-au umblat... ce-au durat cât au fost... și cu ce s-au trudit... și ce chinuri au tras...   și ce mult au muncit să ne fie mai cald, să ne meargă din plin, să avem ce mânca, să ne fie senin, să avem ce-mbrăca, ce-ncălța, ce citi... De-ai putea să îi vezi, de-ai putea să îi știi am fi, oare, la fel, tot zăluzi și buimaci ? Am mai fi fără rost... fără țel... fără baci?... De-aș putea să te urc undeva în înalt ai vedea cine-ați fost, tu și el, celălalt... ca să vezi unde-ajungi, ca să știi ce-ai să fii când de mult nu mai ești și trăiești prin copii, să-i auzi pe urmași despre tine ce zic, că-ai lăsat pe pământ?... Ce-ai primit, ori nimic ? Și să vezi descendenți despre tine ce spun, cum ai