eugen laurian

 Eugen Laurian În zbor rotund, ușor plana și revenea, din nou, la ea, aterizând într-o ogradă la iubitoarea lui naiadă, consecutiv, a cin’șpea oară... O-alintă blând, să nu o doară, și dăruindu-i cinci falene găsite-n delte egiptene, o ciuguli, atent, prin pene și-o întreabă: (a câta oară ?) – Cum ți-a fost iarna ? Tot ușoară ? A fost zăpadă pe aici?... Să știi că-s mari, acum, cei mici ! Se uită-n ochii ei, adânci: – Dar... ai avut ce să mănânci ? Malena, ciconida mea, ce, a zbura, nu mai putea, căci, un alic rătăcitor ce-i rupse dreapta, către zbor, i-a frânt și visul către astre spre zările mereu albastre, stopând, de-atunci, zborul ei falnic... Și, adoptată de-un localnic, rămase ani și ani, la rând, în grija țâncului plăpând ce se-ngrijea, în disperare, să aibă apă... și mâncare... Și, gen de pasăre hoinară, cu ea, în fiecare vară, în casa ei, din trei fuștei, din iarbă, paie și cârstei, trăia și co

Eugen Laurian Eu știu că niciodată nu vor fi bani de-ajuns, de-aceea viața-i dură, ciufută și greoaie... Altminteri, n-am fi jalnici!... Și am găsi răspuns ca taxele și birul, când vin, să nu ne-ndoaie... Dar dacă ne permitem ca, zilnic , să iubim și, zilnic, s-admirăm un răsărit de Soare, e semn că, încă,-i bine!... Destul că nu plătim să ni se dăruiacă asemenea favoare... * Mai știu că,-n toată piața, sunt costuri de te-nchini și-o lună-ntreagă banii n-au cum să ne ajungă; problema nu-i cu banii, nu banii sunt puțini, problema e cu luna!... Că luna-i mult prea lungă!... Dar dacă ne gândim că -n fiecare lună există bucuria de-a căuta prin pungă, și Luna ne zâmbește atât de-amăgitor că nu mai știm de-i nouă..., întreagă-i..., sau e ciungă, și respirăm întruna, tăcând mereu chitic, din poluatul aer ieșit de prin motoare, eu cred că, încă,-i bine că nu plătim nimic să ni se dăruiacă asemenea favoare!... * Mai știu că toat

Eugen Laurian Lipsa banilor ne-omoară, ne zdrobește, ne sugrumă, că de-aprind doar două becuri, dintr-o fire economă, sau de pun, cumva, în priză aparate ce consumă, banii mei dispar din țară!... Vizitează mândra Romă... De la Roma vin și cizme, botoșei, bocanci, sandale, că noi nu mai facem cizme..., nici cerneala, nici plaivazul; iar de încălzim vreo ciorbă și,-n ibric, vreo trei sarmale, Moscova ne saltă banii, că de-acolo vine gazul! Bate vântul prin cetate, cu necazuri, daravele ce se țin de gâtul nostru, zi de zi, în mai toți anii,  că, de când cu libertatea și atâtea temenele, la closet, când tragem apa, la Paris se duc toți banii!... De golit-am rezervorul și fac plinul la mașină banii mei spre vest se-ndreaptă și se duc, drept, la Viena; iar de sună telefonul, banii mei, în cor, suspină căutând Mediterana, în direcția Atena... Tot Viena saltă banii de prin bănci, din pomi și lemne și plătim la Budapesta pentru carne și făină..

Eugen Laurian În casa Domnului, preasfânt, sunt preacurați și preacucernici, preamilostivi, preacuvioși, prealuminați și preaputernici... Dar sunt și mulți prea-blestemați, prea-nemiloși ori prea-curviți, nu prea-curați, nici prea-umili... nu prea-nțelepți, nici prea-iubiți... În casa Domnului, preasfânt, sunt și lumini și loc umbrit; din toți chemați să poarte mitre, știu unul mult-prea-fericit! Prea-fericit... fiindcă poporul, neinformat și oropsit, e dus de nas precum o vită și-i mult prea-lesne de mințit!... * * * E scris în rugăciunea noastră un gând frumos, un crezământ că-nfăptuim, aici, de-a pururi, „precum în cer și pe pământ!” * * * În țara mea, cu munți și văi, sunt prea-măriți și prea-nstelați, prea-necinstiți, prea-odioși, prea-sângeroși și prea-înalți... Dar sunt și mulți prea-aplecați, prea-neglijați, prea-obidiți, prea-însetați și prea-flămânzi, mult prea-sfioși, prea-oropsiți... În țara mea, cu grâu și miere, e m

Eugen Laurian M-am lipit de el, puternic, și l-am strâns, intens, la piept... (nici, măcar, nu apucasem să îi cer vreo aprobare !) cum, în lumea lui, nu știe ce e aia supărare m-a primit, cu-ngăduință, și-a șoptit, încet: – Te-accept ! M-a primit, nu cald... nu rece..., doar cu brațele-aplecate peste trupu-mi... peste suflet... peste gându-mi răvășit, parcă-a spune, în tăcere: „ Fiule, bine-ai venit ! Te-așteptam de-atâta vreme... stai și cugetă, socoate !” N-a-ntrebat pe cine caut, cine sunt, ori de ce zac... nici, măcar, dacă mi-e foame... de-s bolnav, ori sănătos... N-a părut că-ar vrea să știe de-s ateu... ori credincios, nici de ce îl strâng în brațe... de ce plâng... ori de ce tac. N-a cerut să-i dau detalii de-s murdar, ori de-s curat, despre anii trudei mele, despre sufletu-mi pustiu; dacă-s om întreg la minte, dacă-s mort, ori dacă-s viu... N-a poftit nimic din toate... Doar atât, m-a acceptat ! L-am ținut, timp mult, în brațe,