eugen laurian

Eugen Laurian Trece clipă după clipă curge vreme peste vreme... Niciodat’ lumea nu țipă, totdeauna lumea geme ! E totuna?... Nu-i totuna fulg de nea și bob de rouă? Răstignit, întotdeauna, e Cristos într-amândouă! Nu-i iubire ce-i iubire și nu-i ură ce e ură... Te iubim, nelegiuire, și urâm peste măsură ! Nu e lume ce e lume și nu-i Omul ca tot omul... Nu te-ntrebi, de ce, anume, doar prin rod vremează pomul? Vremuim în neființă și trăim în ignoranță... Înșelăm fără căință și murim în nesperanță ! Nu-i înalt cât e Înaltul... Nu-i abis cât e Abisul... Și într-unul și în altul noi pătrundem doar cu visul ! Vremuiesc, în vremea noastră, și nebunii și-nțelepții și prânzesc la-aceeași masă cu tâlharii și cu... drepții ! Vremuiesc prin parlamente mari bolnavi ai astei Nații; se întrec în clasamente și ne-adorm cu declarații ! Iar pe câmpuri, în sudoare, în genunchi trudește Omul... Om și vită, pe ogoar

E 15 iunie, astăzi. E ziua în care Poetul Național a intrat în neființă, în eternitate și în conștiința definitivă a conaționalilor săi. Lăsând în urmă-i  curcubeie  și aurore stilistice care au marcat irevocabil limba noastră, ridicând-o pe piedestalul limbii române moderne, a fost și cel care a perceput cel mai bine, la vremea sa, pulsul societății și trăirile poporului. Știind ce i-a dorit României cu aproape 150 de ani în urmă, faceți vă rog, un efort de imaginație și încercați a bănui ce deziderate i-ar atașa țării sale văzând ce se întâmplă în actualitatea noastră, dar simțind la fel de românește ca la 1880. Eu am intuit cele ce urmează... Eugen Laurian Ce-ți doresc, azi, ție, Sfântă Românie... (Amintindu-ne de Eminescu...) Motto: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor?” Mihai Eminescu – ”Ce-ți doresc eu ție”   Ce-ți doresc eu ție, Sfântă Românie, țara mea de jale, țara mea de dor?... Când nu ai armată și

(dedicată Târgului de carte omonim  ce se organizează, anual, la Mangalia) Eugen Laurian Bronzați-mi pe nisip, vă rog, o carte, metafore cu iambi și cu trohei în care marea nu-i la locul ei ci-i dusă undeva, demult, departe, să-și caute feciorii – fiii ei plecați în larga lume ce-i desparte de noi, de propriii fii și de consoarte, că-n țara lor străinii-s dumnezei. Și ei, acei plecați cu pașapoarte, precum și noi, rămașii fără ei, plătim din greu acestor corifei... Tot noi plătim, de zor, și oale sparte!... Tot noi, cei mai cuminți din mielușei, absenți din lume, când lumea se împarte, clădim vârtos pe bază de rapoarte, doar mall-uri, vile, crâșme și moschei... [1] Iar dacă gândurile-mi sunt deșarte, bronzați-mi la nisip doar trei idei de care să atârn anume derbedei ce dus-au țara la un pas... de moarte. *** Ca să-ți aduci copiii înapoi, tu, țara mea cu sufletul în rate, să-ți curăți legiuirea de păcate și să-ți el

Eugen Laurian Nu pot a bănui când s-a-ntâmplat complotul, cum s-a produs... și ce-au făcut, anume... dar știu că, neaflându-l – ca măcinat de ciume, în Lume, bunul simț a dispărut cu totul ! Nu cred că poate cineva să își asume că-i vinovat de tot ce s-a-ntâmplat... Cred, doar, c-ar trebui un doliu decretat peste întreg Pământul și pe-ntreaga Lume. Nu știu ce vârstă-avea... și nimenea nu știe, că, în birocrația noastră tenebroasă, e-atâta ceață... și-i așa de deasă că datele i s-au pierdut pentru vecie. Dar știu că a trăit cu noi, din neam în neam, și-a mers, cu noi, în prima zi de școală și ne-a-nsoțit cu-atâta chibzuială când, încă, „Bună ziua ! ” mai dădeam... Și ne vorbea de muncă, cinste... de casă și de clasă, ne povestea, de Lume, atât de-afectuos; dar Lumea s-a întors cu susu-n jos de când au dispărut... și el... și „șapte ani de-acasă” ! Părinții... vrând, ei, școala a conduce, chiar dascălilor li s-a reproșat că au