eugen laurian

Eugen Laurian Coboară, molcom, seara, cu oile la strungă și, ritmic, emblematic, se tânguie talanga... Prin coasta vremii noastre aleargă vântul, creanga, să bată, în neștire, un clopot într-o dungă. Și-un fluier ține hangul mișcării du-te – vino a oilor pe creasta de oi și iarbă plină; iar dealul, ca și cerul, de lună se anină și-i zic, îmbărbătând-o: ”Mai sus!... Curaj!... Hai, vino!” Departe, către noapte, sau către ziuă, poate, o geană de lumină mai zăbovește, încă, pe cerul fantomatic ce,-n taina lui adâncă, prezintă probe clare de ubicuitate. Și râul, nebunatic, încearcă să adoarmă pe tremurânde unde ce duc, încet, la vale doar gândurile mele... Și nu și ale tale, care răcnesc, spre noapte, un strigăt de alarmă. Și-ncet, încet, coboară și pune stăpânire, trăgând, cu anevoie, obloane fermecate pe deal, pe uliți, case, pe chipuri delicate ce chibzuiesc, zadarnic, un vis de nemurire. Costâna, Suceava – 18 august 2016   Din v

Eugen Laurian Văzând că nu mai are nicio șansă de-a-și mai păstra renumele și faima, oftând, olarul, depășindu-și spaima, a încercat să intre-n vechea transă. Și modelează iar, mai acătării... Și-nvârte cu picioru-i vechea roată... Și pune lut, bucată cu bucată, s-astupe golul mut al sângerării din care s-a prelins, așa-ntr-o doară, o urmă de substanță rozalie ce, parc-ar vrea să fugă... Și nu știe de-i bine sau e rău ieșitu-afară... Și-nvârte iar, cu teamă și migală, bătrânul lut ce se-ncăpățânase să nu-i asculte mâinile osoase, lăsând o crăpătură-n neagra oală. Întrebu-l, iscodindu-l, ce se-ntâmplă de nu vrea, pace, lutul să rămână... Și-mi spune că a dat de-o căpățână a căror ochi, pribegi, se scurg prin tâmplă. Probabil, tigva unei domnișoare ce n-apucase a-și iubi ursitul că, ne-nțeleasă, și-a grăbit sfârșitul de scârbă, de alean, de of și supărare. Și-ar vrea, acum, să vadă ce-i afară, în viața ce-o lovise, mișe

           (o țară de bicicliști)   Eugen Laurian  Prin credite, voit bizare, bancherii lor nu îi jupoaie; guvernul nu-i ucide-n taxe și nici, prin biruri, nu-i îndoaie Și, totuși, vor intra în criză; acolo-i va grăbi rețeta!... Dar vinovat nu e poporul: de vină este bicicleta! Cu-n așa gen de deplasare, fortificându-și doar plămânul, ei nu fac cheltuieli aiurea așa cum face tot românul... Ei nu vor credite stupide, căci omul nu își ia mașină... Nu vor mașini – n-au roți de iarnă și nu dau banii pe benzină, nu apelează la vreun service și nu plătesc asigurare, nici I.T.P., nici vignietă, nici taxa lor... de poluare, nu iau amenzi, nici geremele și nu dau banii pe parcare... Ei nu-și „tunează” bicicleta cu-n ultim răcnet de dotare, doar pedalează pe trasee, (pe care n-o să vezi mașină!), din zori până, târziu, în noapte: e cult... și lege... și doctrină!... În plus, prin mers pe bicicletă îi vezi crăpând de

Eugen Laurian Nemuritoare-s, poate, trecutele iubiri cu tot alaiul amplu de gesturi adorate, arzând intens privirea privirilor uitate, momind, în buza nopții, cu jarul din priviri. Mai știu că-s veșnicie astralele culori de-o mână îngerească pictate-n curcubeie... Și cred că este veșnic și termenul idee deși, ideea-n sine mai moare, uneori. Eterne cred că-s apa și firul de nisip și lupta lor de veacuri – eternă-mbrățișare – și zbaterea, prin valuri, din tăinuita mare când vântul o sărută în moduri, fel și chip. Eu cred în nemurire și-n viața de apoi ca Toma – curajosul în taina învierii... Menite să aline torturile durerii sunt, poate, nemurire cuvintele din noi rostite să-ntărească al omenirii gând că toate-s trecătoare: și om, și duh, și viață... Și toate-și au sfârșitul la locul cu verdeață din care încă nimeni n-a revenit..., nicicând. Eternă poate-i ploaia, cu norii ei cu tot, ce vine să-nverzească o vegetală lume cu gân