eugen laurian

        (Păgân, olarul tânăr) Eugen Laurian Un boț din lutul negru în care mai zvâcnește o umbră de ființă sau, poate, doar un gând e pus pe-al roții taler... Apoi, cu gestu-i blând, olaru-l freacă-n palme și,-atent, îl potrivește pe verticala axei și-a roții... Ce crea-va din vaga plămădeală de mâl și humă moartă?... O cană?... Ori o oală?... Sau, poate, chiar o artă?... Cu ce-și va umple vremea spre-a-și săvârși isprava? Oprindu-se o clipă ca pentru-o cugetare, olarul zăbovește cu ochii în pământ... Apoi boscorodește ceva, ca un descânt, ridică ochii-n ceruri... Și-ncepe-a sa lucrare. Și-nvârte talpa roții încet, încet, ’nainte și roata ia viteză spre-a nu se mai opri... Și-n timp ce lutul moale nu e ce pare-a fi, îngână iar, în șoaptă, neclarele cuvinte. În fine, ia, centreză, și lut... și mâini... și apă... și degetele-i boante apasă lutul moale ce prinde-a se preface încet, ușor, agale, în ceea ce nici mintea nu-ncearcă să p

Eugen Laurian Nu te mândri cu casa ta, ce mare e, ce-ai pus în ea ! Întreabă-te necontenit: „Câți nevoiași am găzduit ?” Nu te făli cu bunu-ți trai, ce marcă de mașină ai ! Întreabă-te: „Mașina mea, pe câți sărmani am dus cu ea ?” Nu te mândri, neîncetat, ce bine ești, tu, îmbrăcat ! Întreabă-te îndrituit: „Pe câți săraci am învelit ?” Nu te mândri cu ce-ai făcut, ce meserie ai avut ! Întreabă-te: „Am corespuns, pe postul meu, îndeajuns ?” Nu te făli, fără-ncetare, că ai avut câștigul mare ! Întreabă-te: „Pentru venit, de câte ori m-am înjosit ?” Nu te făli, neîntrecut, cu ce prieteni ai avut ! Întreabă-te, ca un profan: „Dar pentru câți am fost dușman?” Nu-nvinui culoarea pielii și-ngrijorarea îndoielii ! Întreabă-te, însă, mereu: „D ar care-i caracterul meu ?” Nu te mândri, neîncetat, cu cine te-ai învecinat ! Întreabă-te, nu fără rost: „ Ce fel de megieș am fost ?” De vrei să fii un ignorant, nu te-ntreba, în mod constant ! Dar dacă vrei

 Eugen Laurian În mii și mii de veacuri, de la creare-ncoace, au răposat într’ânsul atâtea vietăți încât mi-e imposibil să n-am dificultăți în a vedea Pământul un animal vorace. De-aceea cred că-i viață și-n stropul de argilă ce e în așteptare sau stă în adormire să vină vreun netrebnic, un lăcomos din fire, să-l scoată din odihna-i cea rece și stabilă să-l pună pe vreo roată cu gânduri revanșarde, să-l facă vreo ceșcuță... O farfurie, poate?... Apoi, cu nerăbdare și gesturi disperate să-l pună-n focul sacru ce-l mistuie și-l arde. Abia atunci dispare din bobul de argilă și ultima zvâcnire din viața-i dinainte când, încărcat de suflet, putea să reprezinte un om, o zburătoare, o floare, o reptilă... Lipsit de orice șansă, de baftă și noroc, de-i pus, cumva, pe roată îndură și oftează, căci lutul încă-i viață și când îl modelează... I se sfârșește viața doar când e pus în foc! De-aceea mă cutremur la gândul că, vreodată, vreu