eugen laurian

                 (Discurs către zburătoare) Eugen Laurian  – Suratelor, privind natura sub toate-aspectele morale, conform principiilor vieții și-a înțeleptelor precepte aș îndrăzni s-afirm că-n lume sunt două vietăți deștepte: e cioara – dintre-naripate..., și omul – dintre animale. Deși, sunt sigură, există și-n ape vietăți deștepte ce s-ar putea să completeze și să-ntregească-acest binom, voi încerca o paralelă doar între noi și bietul om; o analiză-aprofundată a două capete-nțelepte. Ca oamenii, suntem mai bune, mai ne-nfricate, temerare, nu știm ce este lașitatea și nu trădăm nimic pe lume; și știm copiii să ni-i creștem, să ne jucăm, să facem glume și dăinuim mai mult ca omul!... Suntem mereu învingătoare! Suntem fidele pe vecie!... Ne-mperechem o dată-n viață și ne hrănim mereu părinții când sunt bolnavi sau sunt bătrâni și nu ca infidelii oamenii..., vicleni, avari, brutali, hapsâni, a căror unică virtute e firea lor prea hrăpăreață

Un năduf – pamflet la nemulțumirile prezentate în ”Ziua Eminescu” Eugen Laurian Domnilor la cârmă!... Dar și voi, toți foștii ce-ați furat din țară ca din curtea voastră, domnilor, ce astăzi guvernați ca proștii, nu vă temeți, oare, de trezirea noastră?... Se cuvine, poate, să vă dăm afară c-ați împins națiunea până-n buza morții!... Domnilor, ce astăzi guvernați o țară, nu vă temeți, oare, de mânia sorții?... Marilor dezastre de la sănătate, gravelor probleme din învățământ nu le dați de capăt, le dosiți la spate... Nu suflați o vorbă și nici un cuvânt că n-ați fost capabili și n-ați fost în stare fondurile U.E. să le investim, s-accesați bănetul cuvenit pe care, pân’ la urma urmei, tot noi îl plătim! La taraba scumpă a străinătății cheltuiți averea ce-au lăsat părinții... Așteptând venirea zilei judecății bâjbâiți întruna, ca în noaptea minții, inventând, aiurea, găști și instituții să tocmească droaia de nenorociri... Căutân

Eugen Laurian Brizanți, spre maluri speriate, ce-ntrec adeseori măsura... Prin valurile înspumate își țuguiază marea gura spre țărmul tău de nestemate (amprente ce au fost lăsate de mersul tău și călcătura tălpiței tale afundate – o scoică ce-a lăsat natura pe buza mării-ngândurate). De te găsește-n așteptare călcându-i iarăși așternutul cu pasul mic de fată mare, arzândă toată de-nceputul unei iubiri năucitoare, se prosternează la picioare și-ți lasă vama și tributul pasiunii sale arzătoare uitându-și sarea și sărutul pe gamba-ți ademenitoare. În cruntul chin al căutării, când vântu-i biciuie grumazul în tot răstimpul așteptării (pierzându-și, evident, extazul c-ai dispărut din ochii mării), ca rezultat al disperării își încrețește brusc obrazul și cu asprimea ne-ndurării ne pedepsește cu talazul pustia plajă a uitării. Mangalia – 20 iulie 2016