eugen laurian

Eugen Laurian Nivelul 1 de stres. De departe vezi, în zare, o mănușă fluturând implorând s-oprești mașina, implorând și... tremurând. Calci pe frână, tragi pe dreapta și oprești îngândurat: „Ce o fi cu biata fată, oare ce s-o fi-ntâmplat ?” Cum ești suflet caritabil, nu reziști la rugăminți și inviți să urce fata: doi ochi negri și cuminți. Dintr-odată ea leșină...                                       Tu, un suflet paternal, haide, grabnic, de aleargă la urgențe, la spital... Intri iute, dai alarma, stres în mediu ambiant, intri-n panică și gata: iată-un lucru chiar stresant ! Nivelul 2 de stres. La spital, după o oră de-așteptare și suspans , lucrurile o iau razna, întorsură și avans... Stând  cuminte,-n dreptul ușii, cu privirea de bunic, iese doctorul și-ți strigă: – Te felicit, ești tătic...! Geaba-ncerci să explici totul, cum că înțelesu-i rău , că ești, doar, o cunoștință și nu e copilul tău... În atare-ncurcătură, neplăcută, agasantă, situația

Eugen Laurian Local de lux, bun-gust...și, iată! intră, mlădie, mândra fată... Te uiți la ea: atrăgătoare din cap și până la picioare ! Vreo opt’șpe ani, de poți să-i numeri... Picioarele, până în umeri și bustul bine dezvoltat, ațâțător și revărsat și mijlocelul de albină... În mers plutind, de balerină, făcu cinci pași și... uluială, o remarcă întreaga sală ! Din ochii ei – safir șăgalnic – porni adânc fior, năvalnic, spre-o masă unde,-n separeu, un domn cu soața, la supeu...  (Căci peste ei căzu năpasta: un om adult și cu nevasta; nevasta lui care avea o vârsta dublă decât... ea !) Vorbeau de una... ba de alta... S-apropie de ei înalta, suava, dulcea Salomee... Cu voce tandră, de femeie, și, coborâtă în Agora, dădu binețe tuturora: – Eu sunt amica Teodora ! și le-a zâmbit necunoscuta... S-a aplecat, neprefăcuta, și-n tandru gest, nerușinat, sărută, galeș, pe bărbat... Văzându-se ultragiată, soția-i

 Eugen Laurian Sus în rai, în cerul șapte, stau de vorbă câteștrei, voievozi din altă lume și scoborâtori din zei, trei moșnegi aduși de spate, cu ochi mari, plete cărunte: Ștefan – domnul, Brâncoveanu... și-Avrămuță – crai de munte. Trece Domnul pe alături – pas domnesc și fără grabă – pune-alăturea toiagul, se oprește și-i întreabă: – Ei, copii, cum vă e traiul...? – îi întreabă-afectuos – și cum o mai duc ai voștri, cei rămași, acolo, jos?... Zi-i Ștefane!... Zi-i tu primul... ești mai vechi, aici, la noi... Zi-i deschis, că, după tine, vor vorbi și ceilalți doi. – Apăi, Doamne, sărut dreapta... mă bucur să te revăd, noi, pe-aici, o ducem bine... dar acolo, e prăpăd ! N-am s-o spun pe ocolite că, știu bine, n-are rost, dar acolo-i jale mare!... Nu mai e nimic ce-a fost ! Am s-o spun mai pe... scurtate: rău, Doamne, de nu se poate!... Doamne, nu te supăra, rău de tot, Măria ta! Țara nu mai are vlagă că Moldova nu-i întreag