eugen laurian

Eugen Laurian  Ni se spunea adesea în tinerețea noastră că zorii omenirii au perspectiva roz; că cea mai bună școală e munca în colhoz, că nu-i tihnită marea în viața de matroz și că nemărginirea e mai-mereu... albastră. Zburat-au, clipă, anii cu prea puțin folos... Căzută-n umilință, speranța ni-i sihastră... Cu crâncene războaie purtate-n lumea noastră aș crede, mai degrabă, că viața e albastră iar rozul perspectivei e roșu... Și nu roz! Nici astăzi nu știu bine ce-i bun în soarta noastră de oameni cumsecade pierduți, de noi, la loz... Și câștigați de alții, ticsiți ca-ntr-un siloz, din arbore magnific ajuns-am un dârmoz cu-o ultimă dorință: să nu ne pună-n glastră! Când libertate este și-n firul de rogoz ce-așteaptă lama coasei venind sub mâini măiastre, albastră nu-i nici zarea, nici mările – albastre; ci doar îngrijorarea din sufletele noastre că viața-i prea albastră și... niciodată, roz. Când dincolo de ziduri e frig, urât,

(Urmare a ”Baladei optimismului regional românesc”) Eugen Laurian După ce-a vorbit cu Sfântul – Domnul ubicuității, încercând a înțelege vorbele Divinității Ștefan Vodă-ngenunchiază în albastrul praf de stele... Cată jos... Găsind pământul, vede slugi și temenele pe răzoarele Moldovei, peste dealuri, peste sate; prin Valahia așijderi – bocete și strâmbătate, iar pe dincolo de munte-n Transilvania cea sfântă tot o jale și-o năpastă, tot o inimă înfrântă... Deslușit vede-ntre ape de la Tisa pân’ la Nistru și la vale de coboară, până la străvechiul Istru, sprijinit pe munți și ape teritoriul vechii Dacii... Vede cum, mai nou, românii și-au asasinat cârmacii; unde legea nu e lege... nici tocmeala nu-i tocmeală, unde totul e cam vraiște... un dezmăț și-o trândăveală, unde normele se-arată doar de-apare vreun despot, după care vine-o vreme când dispar... cu el, cu tot... Ștefan cugetă temeinic și parcă nu-i vine-a crede și nu poate să pric

Eugen Laurian N-am timp... N-am timp să văd în juru-mi..., un fluture s-admir, s-ascult al apei susur, de soare să mă mir, să văd lumini în stele și-n Lună munți și văi și, negăsindu-mi vreme, m-ascund de ochii tăi... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp să cuget fapta pe care-aș vrea s-o fac, nici să-ți cunosc amorul, de-aceea mă prefac... Și nu știu de, vreodată, am să mă dumiresc că, negăsindu-mi vreme, n-am timp nici să iubesc... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp s-aud o șoaptă, nici flori a mirosi, nici să colind Pământul, vreo carte a citi, n-am timp de sori ca tine, de-aceea par imun și, negăsindu-mi vreme, n-am timp nici să ți-o spun... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... Când voi avea tot timpul să fac ce n-am făcut afla-voi, pentru mine, că vremea a trecut; iar când voi înțelege..., cu post și rugăciune nu voi putea nici drege..., nici auzi..., nici spune: ”Am timp!... Am timp!... Am tim