Postări

Se afișează postări din aprilie, 2017

Marea, la Sulina

Eugen Laurian Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină, cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul; străină la făptură, dar și la mers străină, vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul... E-o luptă inegală între talaz și barcă în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă în colosala luptă dintre pământ și apă. Se spune, îndeobște, în preajma disperării că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării lăsându-se învinsă de cel ce-naintează. Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume, încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri, doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri... Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri aduse, de departe, din Europa-ntreagă spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri, pământuri fără nume din delta pintenoagă. Sulina – 14 iulie 2015

Istrul

Eugen Laurian  Călătorind o viață, bătând un continent, tăind, ca briciul, cale prin rocile muntoase, și-a adunat putere strângând perseverent atât cât să-și ascută porniri impetuoase. Simțind al mării freamăt și tresăltând sprințar, bătrânul își îndeamnă toți porii la visare... și numele-i dispare... și undele-i dispar... și, împingându-și apa..., și sufletu-i dispare. Ajuns la țărm de mare, la margine de veac, bătrânu-și pierde capul... și cumpătul și-l pierde... iar numele și apa, ca-n ultimul atac, dispar sub vraja mării într-un albastru-verde. *** Privind sedus de farmec deltaicul sistem clădit la întâlnirea cu-a valurilor hoardă, mă-ntreb: cu ce greșit-a, aici, ca-ntr-un blestem, ca numele... și apa... și sufletul să-și piardă?... Și iar mă-ntreb, bezmetic, în ultim recviem la pomenirea morții – pedeapsa lui amară: de ce-a durat, prin veacuri, misterios poem când apa lui... de apă a trebuit să moară?... Mă simt atât de si

Farul

Eugen Laurian Săgeată triumfală împinsă către ceruri să-i fie mai aproape și soarele și norii, să poată urmări când trec, în zbor, cocorii și alte migratoare în lungile transferuri spre alte țări, mai calde, atunci când iarna vine cu geruri și zăpadă de-ngheață Delta, toată; când urlă marea-ntruna, ce, parcă dintr-odată răstoarnă fundul apei ce nu-i mai aparține. Înfiptă-n digul sudic, în colț uitat de lume, acolo unde ziua-și aruncă prima geană, cotidian, salută a soarelui sprânceană când, încă, astrul zilei înoată-n val și-n spume. E-un ochi țintind departe spre marea prea haină ce-și caută, prin beznă, pribegii și pescarii, din larguri să-și adune, cu grijă, marinarii când marea pare-ntoarsă și n-are cin’ s-o țină, că, sărutând-o vântul cu-atâta insistență, a-mbujorat-o strașnic... Pierzându-și cumpătarea își scutură, frenetic, și trupul și visarea formând berbeci și bivoli în crunta-i violență. Acesta-i locu-n care își tâng