Marea, la Sulina
Eugen Laurian Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină, cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul; străină la făptură, dar și la mers străină, vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul... E-o luptă inegală între talaz și barcă în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă în colosala luptă dintre pământ și apă. Se spune, îndeobște, în preajma disperării că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării lăsându-se învinsă de cel ce-naintează. Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume, încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri, doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri... Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri aduse, de departe, din Europa-ntreagă spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri, pământuri fără nume din delta pintenoagă. Sulina – 14 iulie 2015