Postări

Se afișează postări din octombrie, 2017

Durere

Eugen Laurian A poposit, ca fulg, la ușa mea o frunză-n vânt, de toamnă ruginită; oftând adânc, de pașii mei strivită, a încetat a fi ce-a fost... cândva. Făcută zob de pasul apăsat, nici n-a-ncercat, cumva, să se opună și stă acum, sub talpa-mi, împreună cu sufletu-mi... amarnic bulversat. Strivită frunză... suflet răvășit mă dojeniți cu-atâta cerbicie încât gândesc c-așa a fost să fie: să stau zdrobit, de-acum..., la infinit! Bragadiru – 15 noiembrie 2016

Revedere

(la 50 de ani de la absolvire) Eugen Laurian Liceul, ce, odată, mi se părea gigantic, m-a așteptat, anume, cu aeru-i romantic în pieptul său de munte, pe buză de colnic; deși era același, mi s-a părut mai mic... Stătea pe delușorul din vremea de demult când tot tindeam într-una spre-a deveni adult; dar astăzi, la-ntâlnirea a ”doar” 50 de ani, mi s-a părut a-mi spune c-am fi contemporani... Descumpănit amarnic, am zăbovit o clipă... Pe camarazii clasei i-am căutat în pripă sperând a-i recunoaște pe toți colegii mei; dar am zărit, în grupuri, doar parte dintre ei!... Erau doar cei pe care i-a ocrotit natura și cărora, chiar, cerul le-a protejat făptura de toată soarta aspră, haină, hrăpăreață; și, doar, Divinitatea i-au mai ținut în viață... Mi-am întâlnit amicul pe care l-am avut; Părea a fi profesor... Nu l-am recunoscut!... L-am întrebat cu grijă, cu teamă, cu sfială: ”La ce mi-ați fost profesor?... Și ce-ați predat în școală?”