Durere
Eugen Laurian A poposit, ca fulg, la ușa mea o frunză-n vânt, de toamnă ruginită; oftând adânc, de pașii mei strivită, a încetat a fi ce-a fost... cândva. Făcută zob de pasul apăsat, nici n-a-ncercat, cumva, să se opună și stă acum, sub talpa-mi, împreună cu sufletu-mi... amarnic bulversat. Strivită frunză... suflet răvășit mă dojeniți cu-atâta cerbicie încât gândesc c-așa a fost să fie: să stau zdrobit, de-acum..., la infinit! Bragadiru – 15 noiembrie 2016