eugen laurian

Eugen Laurian Cu ușa dată-n lături, ca pentru-a invita pribegi venind de-aiurea, grăbiți, să-ți treacă pragul, acolo de-i aduce hazardul ori drumeagul spre-a-și redresa vigoarea și mintea, a intra... Nu ți-ai făcut ’năuntru nici vatră, nici cuptor, ci, doar, o mică iesle în singura odaie ce-i, dacă oboseala sau frigul mă îndoaie, palatul cel mai sigur și mai odihnitor. Nu ai în tine-avere ori lucruri fără rost, ci, doar, însingurarea și liniștea deplină... Dar ai atâta spirit și inimă creștină încât în tine-i Domnul!... Și sigur adăpost. Căciulă adormită în raiul carpatin, menită să vegheze al vremurilor treacăt, stai fără priveghere, împrejmuiri sau lacăt, înfiptă-ntr-o costișă ca ofu-ntr-un suspin. Cu straja de pe creștet, a munților tăcuți, ești, peste generații, prin ani, prin anotimpuri, simbolul dăinuirii prin aprigele timpuri când vin, cu spuza vremii, tot felul de ”virtuți”... Trăind spre veșnicie, cu Dumnezeu vecină,

Eugen Laurian De ce aveam un loc fruntaș între națiuni și-n lume și-acum suntem ca vai de noi, de râsul Europei?... De ce-am ajuns atât de jos, la limita sincopei, și nimeni nu-i răspunzător de ce-a făcut, anume?... De ce?... De ce pe vremuri se putea aici să se trateze ai noștri ”bravi conducători”, în clinici și spitale, iar astăzi se doftoricesc de junghi sau amigdale doar pe la Roma, ori Paris, sau clinici vieneze?... De ce?... De ce-nvățau copii săraci cu-atâta acribie când nu era curent sau gaz?... Cum se putea atunci să-nveți când te snopea nevoia?... De ce n-aveam analfabeți? Iar astăzi, zeci de mii de inși habar nu au să scrie!... De ce?... De ce ’nainte se putea s-avem un loc de muncă și exportam mai mult decât se importa de-afară?... De ce acum doar importăm, cu surle și fanfară, și tinerii ”ni-i exportăm” că țara ni-i aruncă?... De ce?... De ce pe vremuri când mergeam la mari olimpiade vedeam sportivii noștri bravi

Eugen Laurian Nu pot să-ndrept eu lumea, nici taine să dezleg... Și nici să schimb natura... Pot, doar, să-o înțeleg... N-am să detest lichele, netrebnici ori otrepe... Și nu le-admir prezența, vreau, doar, să-i pot percepe... Când știu că lumea asta-i făcută – nu de zei – nici nu le plâng absența, nici nu m-amuz de ei. Nimic din ce-i în viață nu voi disprețui am grijă, doar, întruna, a nu păcătui. Nu vreau să știu de toate, nici lauri să culeg!... Vreau, doar, îngăduință, și, doar, să vă-nțeleg!... Bragadiru – 30 ianuarie 2017

Eugen Laurian Amestecați în moarte la loc de înhumare, își dorm, prin veacuri, somnul în tihnă și-n poveste și ortodocși destoinici..., și musulmani cu stare veniți, la gura apei, cu șapte-opt neveste..., și lipoveni cu barbă, goniți de-a lor credință spre a-și păstra cutuma, de rit, la închinare, care-au găsit la Istru atâta-ngăduință încât s-au pus în Deltă spre înrădăcinare. Mai sunt, la locul veșnic, evrei veniți în grabă să pună de-o-vârteală, negoț, sau mic gheșeft..., și greci, punând și marfă și suflet pe tarabă din zveltele corăbii, spre-a câștiga un left..., și marinari de-aiurea, sosiți în pribegie din toată Europa, având un rost anume, ce și-au găsit odihna aici, pe veșnicie, în cimitirul unic din capătul de lume. Dacă putem, în moarte, să fim în țintirim uniți de-aceeași soartă în inima naturii, să nu putem, în viață, în pace să trăim din cauza credinței... a vrajbei... și a urii?...