eugen laurian

(pamfletul musafirului nepoftit) Eugen Laurian Motto: „Întâi te vor înjura. Pe urmă vor râde de tine. Apoi te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un târziu vor face tot posibilul să te lichideze. Dar dacă scapi cu viaţă din toate acestea, vei fi un om mare.” Mahatma Gandi Tu, cine ești?... Că te-am primit ca frate și omenește te-am tratat, iar tu îmi tot dictezi ce-i bine și ce nu și te-ai înscăunat la mine în cetate... Ți-am dat pământ... Ți-am dat și cer, și pâine... Eu sunt român și-s bun!... Tu, cine ești de mă înjuri și-adesea mă jignești când te-am primit, străinule, cum se cuvine?... Și adăpost ți-am dat... Ți-am dat și masă... Te-am omenit și te-am îndestulat... Alăturea de mine te-am culcat... Tu cine ești, de fapt, aspidă veninoasă? Îmi recomanzi să fac la mine-n țară, cu reguli noi ce nu le-aplici la tine, experimente-adesea asasine pe care nimeni nu le-ngăduie pe-afară. Mă dirijezi, mere

Eugen Laurian Ce bine că ninge!... E ca-ntr-o poveste în care arhangheli ne seamănă veste prin fluturi de apă – comori de dantele – în care-s pictate, cu aripi de stele, nebune speranțe în pacea divină ce-n cerul de iarnă-i o prim-balerină ce-mprăștie-n lume, plutind în tăcere, noiane de datini, de fulgi, de mistere... Ce bine că ninge!... Cum ninge afară cu fulgi cât o lume ce-acoperă-n tihnă, în albe costume, pădurea din zare, copacii de-aproape cu albe speranțe atât cât să-ngroape tot răul din lume, și răul din oameni, și răul din suflet, din gând și din snameni, e semn că natura, pe vaste întinderi, încearcă să-ndrepte barbare deprinderi... Ce bine că ninge!... Cât ninge... și ninge!... Ce albă dovadă că-mbracă pământul salubră mesadă s-acopere case, să-ascundă gunoaie, pe noi să ne-ngroape cu rele – puhoaie! - s-ascundă, spre taină, moravuri ostile, să scoată din oameni purtări imbecile, orgolii din suf

Ziua nașterii Poetului Național și a Culturii Române bate la ușă. Să o primim cum se cuvine!  Eugen Laurian A fost un spirit ce-a zburat odată deasupra blândei noastre Românii, deasupra munților ce străjuiesc câmpii, lăsând, în urma lui, o urmă-adâncă..., lată. A fost un curcubeu de primăvară când, încă, lumea nu părea o lume că nu era în stare să-și asume nici conștiință, nici limbaj, nici țară... A fost un fulger izvodit din cer spre-o boltă înnorată carpatină s-alunge taina nopții-nspre lumină și-a scoate înțelesuri din mister. A fost un gând când n-apăruse gândul, când totul mai era în așteptare, când gândul nu ducea spre cugetare și nici spre conștiință, jurământul. A fost flăcăul ce-a trimis dorința pe lacul adormit sub galbeni nuferi... Și-a suferit atât cât poți să suferi pân’ nu-ți mai simți nici gândul, nici ființa. A fost bărbatul ce-a privit prin noapte la steaua mică răsărită-n ceruri spre-a-i desluși și tain