eugen laurian

În memoria contraamiralului Ion-Danuț TOADER Doar el și marinarii se-avântă-n larga zare să-și potolească dorul de spații infinite ... Și vin apoi din larguri cu chipuri ostenite și dorul de-a parcurge, din nou, aceeași mare. Te-ntrebi ce-s marinarii?... Sunt doar niște stafii! Se-ntorc, se duc, și iarași se-ntorc la țărm de mare... Și viața le e zbucium... Și munca e sudoare când valul se-ncunună cu vântul din tării. În sferele înalte abrupt s-a avântat și s-a zbătut amarnic Marina s-o slăvească... Dar n-a avut cui taina acol’ s-o-mpărtășească și pleacă!... Pe aceeași poartă pe care a intrat. Momente dulci... și cupe... și bucle aurii... Un vis i-a fost viața: și val... și vânt... și mare... Își pregătește pașii... Și simt că-a lui plecare o să-i ghideze zborul spre alte ghidușii. Cu aripa întinsă, e gata de plecare... În larg, un stol de gânduri apar de nepătruns. Pe țărm, alt val de doruri lăsat fără răspuns... Idei nedesluș

Eugen Laurian Rănită pasăre de pradă!... Te răzvrătești prin zvârcoliri menite a-mi ucide pacea, a-mi îngrozi închipuirea cu demonii, atotputernici, ce-mi bântuie prin amintirea trecutelor tihnite zile când te sorbeam doar din priviri și-ți căutam, în depărtare, conturul și nemărginirea. Stăteai cuminte astă vară sub ochii mei parcă vrăjiți de nefireasca-ți acalmie... (Și nici o umbră de turbare!)... Doar undele-ți îmi ofereau eterna lor îmbrățișare pe tâmpla gândurilor mele și-a miilor de-ndrăgostiți de plaja-mi ademenitoare, de vis, de tine și de soare. Dar astăzi, parcă-ai fi nebună!... Cu păru-n coame despletit alergi într-una, agasantă, din răscolirile-ți profunde spre țărmurile-mi speriate de valurile furibunde ce-nghit, avid, pământ și apă din pieptul meu neprihănit, zvârlind rapid îngrijorarea din nicăieri spre orișiunde. Bolândă mare nealbastră!... Te răzvrătești necontenit la orice nebunească pală care-ți provoacă suferință... Pi