eugen laurian

de Eugen Laurian De ce pătezi zenitul cuprinderii albastre cu falduri de-ntristare ce plâng, din când în când, și obturezi, vremelnic, un soare șchiopătând ca să-ți impui pecetea pe sufletele noastre? De ce-mi pictezi pădurea cu galbene nuanțe pe infinite frunze de-un verde zâmbitor împrăștiind tristețea pe-ntreg obrazul lor în tânguitul jalnic al ultimei romanțe? De ce-mi stresezi privirea și arborii mi-i scuturi de infinite daruri ce dorm pe-al frunzei limb și-mi hărțuiești câmpia anticipând, în schimb, o vagă promisiune de albe așternuturi? De ce-mi îmbraci copacii în pardesiu de toamnă cât, încă, frunza-i vie și tremură ușor?... Nu-ți este frică, oare, de răzbunarea lor când vocile pădurii la moarte te condamnă? De ce-mi fardezi lăstarii cu tentă ruginie când ei nu știu ce-i toamnă, nici iarnă cu ninsori?... De ce le-azvârli pe chipuri o mie de culori modificând-mi codrul cu-atâta barbarie? De ce-mi gonești mulțimea de voci î

(fragment din alocuțiunea rostită la reuniunea Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică destinată omagierii Armatei române) de Eugen Laurian ...  ... ... Am solicitat să iau cuvântul pentru că am încercat un exercițiu de imaginație. Convins fiind că fiecare dintre cei prezenți la această omagiere i-ar dori Patriei noastre și Oștirii sale pace, progres, civilizație și bunăstare, am încercat un exercițiu de imaginație. Am încercat să deslușesc ce i-ar fi putut dori României, dacă ar fi trăit printre noi, cea mai relevantă și luminată minte pe care a zămislit-o acest pământ și care a marcat irevocabil limba noastră (desigu, mă refer la Eminescu. Dacă, printr-un tunel al timpului și cu voia Domnului, ar putea vedea cum i se prezintă Țara și Oștirea ei, cred că, inițial, ar dori să realizeze o analiză menită diagnosticării durerilor noastre și abia apoi să încerce a-și exprima năzuințele și binecuvântarea. Mai cred că s-ar adresa Țării, cetățenilor ei și Oștirii ca

Eugen Laurian Călătorind mereu înspre amurg constat că-mi face bine înserarea, că-s mai amic cu timpul și răbdarea când văd, tiptil, cum ani întregi se scurg. Cu pași preciși, mai iuți sau mai înceți, de asfințit mă simt tot mai aproape și cum pricep că nimeni n-o să scape mă las în seama nobilei tristeți. Dar cum nu scrie, ce va fi,-n vreo carte, sfidez și rânduieli și algoritm; păstrez al nepăsării sigur ritm fiind, de răsărit, tot mai departe. Chiar de nu pot să mă opresc din zbor spre-un infinit mai ’nalt decât pământul, eu mă împac cu soarta și cu gândul că asta-i scris pe fruntea tuturor. Dar lupt să-nving în cel din urmă meci al îndârjitei coase ne-mblânzite că prea și-a formulat păreri pripite gestionara ultimei poteci. Împleticiți, când pașii mei parcurg chiar ultimele trepte către Marte, de răsărit fiind tot mai depatre, alerg tot mai aproape de amurg. Dar pân-atunci eu nu-mi fac griji, deloc, și vă invit la

Eugen Laurian Seara, la oraș pe-o bancă un sătean și o săteancă: –  Marie, am o-ntrebare: n-ai vrea să vezi Ursa Mare? –  Ioane, te ții de glume! De față cu-atâta lume?... Bragadiru – 25 septembrie 2014