eugen laurian

(celebrului bric, la împlinirea venerabilei vârstei de 80 de ani) Născut demult, de-odată cu trecutul, să-ți instruiești cadeții din neamuri de eroi, ai poposit pe valuri euxine să pribegim de-a pururi: Tu și Noi... Clădit din funii, pânze și ambiții, din suliți zvelte săgetând albastrul, din suflete imberbe, din cazne și suspine, ești, devenirii noastre, crucial pilastru. Ești alb la plete, barbă și mustață; și alb la trup, de parcă-ai fi scăpat   din mările de vată și de ceață din care nimeni, încă, nu a evadat... Când vântul se-ntărâtă, pletele-ți umflate te-mping, agale, către-un alt tărâm, luând, spre infinituri, și visuri... și destine... și albele berete din floare de salcâm. Bătrânule, în ramurile tale îmbobocesc în fiecare an promoții noi de suflete albastre ce, fiecare, se visează Magellan ! Întinerești... întinerești cu vremea cadeților, ce-n drum spre Istanbul se-aburcă-n sus, în sarturile tale bătr

 de Eugen Laurian Brizanți, spre maluri speriate, ce-ntrec adeseori măsura... Prin valurile înspumate își țuguiază marea gura spre țărmul tău de nestemate (amprente ce au fost lăsate de mersul tău și călcătura tălpiței tale afundate – o scoică ce-a lăsat natura pe buza mării-ngândurate). De te găsește-n așteptare călcându-i iarăși așternutul cu pasul mic de fată mare, arzândă toată de-nceputul unei iubiri năucitoare, se prosternează la picioare și-ți lasă vama și tributul pasiunii sale arzătoare uitându-și sarea și sărutul pe gamba-ți ademenitoare. În cruntul chin al căutării, când vântu-i biciuie grumazul în tot răstimpul așteptării (pierzându-și, evident, extazul c-ai dispărut din ochii mării), ca rezultat al disperării își încrețește brusc obrazul și cu asprimea ne-ndurării ne pedepsește cu talazul pustia plajă a uitării. Mangalia – 20 iulie 2016, Din volumul „Gravuri pe suflet”  publicat la editura