eugen laurian

Eugen Laurian Te-nvecinai, pe vremuri, cu vântul și cu piatra, cu cerul plin cu stele și visele de-aiurea; „prietenă” cu drujba, toporul ori securea, azi nu mai stai de veghe când mi-e furată vatra. Visai, în nemurire, să stăpânești pământul, să dăinuiești prin veacuri cu frunzele-nverzind, dar astăzi, deznădejdea și frica mă cuprind că-n fibra coastei tale a răsărit mormântul. Spuneam, în tinerețe, că nu zăresc pădure din pricina verdeții copacilor prea-nalți; azi, nu-ți văd nici copacii că vrajba celorlalți s-a hotărât să-i taie... și-ntreagă să te fure. Și-n loc să fii tot verde, să ții în spate-un munte șuvoaiele nebune cercând a le opri, aluneci iute-n vale cu trupuri încă vii lăsând pe culmi și-n hăuri despăduriri cărunte. Și păsările, toate, te-or regreta zadarnic și lupii, râșii, urșii te-or căuta mereu... Deșertul triumfa-va în detrimentul tău că oamenii nevolnici te-au siluit amarnic. Cu sufletele vraiște și capete pleca

 de Eugen Laurian Două fete-ncântătoare – ciripit de rândunică –, una zboară, alta pică, acuzând un... rău de mare. Vrând anume să-și prezică taina lunii viitoare, par nebune-n disperare alte fete-n... rău de mică. Fremătând în nerăbdare, pe când una se ridică, simte-o vrajă ce-o furnică prevestind un... rău de mare. Cea mai mică, ucenică, ascultând a sa chemare face-o sumbră constatare: e doar rău de... rău de mică. De asculți, la o adică, spune lumea bârfitoare: tare-i rău cu rău de mare, da-i mai rău cu... rău de mică! Bragadiru – 9 ianuarie 2019

            O fi ajuns, că e plecat de ceva vreme? Au și trecut zece zile... Cum, unde să ajungă? Acolo... Acolo unde-i locul lui, printre constelații. Nu știu care dintre ele, dar, sigur, una ale cărei stele se văd din orice colțișor al Pământului. Sau, așa ar trebui... Să se vadă de oriunde... Și oricând... Da... Și noaptea, și ziua. Chiar și atunci când norii grei încearcă să se opună privirii noastre. De aceea, poate, au apărut și ploile acestea, aproape, zilnice. Să nu ne lase să-i zărim traiectul de zbor. L-or plânge și ele, ploile?... Probabil... Nu știu... Și, nici, n-am pe cine să întreb. Dar, chiar dacă aș avea, tot n-aș întreba. De ce să risc un răspuns ambiguu, când știu care e motivul atâtor lacrimi cerești? Să mă împiedice a-i identifica traseul spre lumi mai bune și mai drepte... Căci, sigur, acolo ar trebui să ajungă!... Merită! Nu-i așa, că nici voi nu l-ați mai văzut? Cum, pe cine?... Pe Ionel!... Da, pe Ionel... Prietenul și colegul nostru cu suflet de