eugen laurian

Autor: Eugen Laurian Încărunțește tâmpla cu fiecare noapte de gânduri ostenite ce nu-s ce par a fi... Iar fruntea se-ncrețește cu fiecare zi când griji cotidiene răcnesc, adânc, prin șoapte și zilele se-adună cu nopțile târzii în neștiute timpuri ce se sucesc, necoapte, din sudul îndoielnic spre certul miazănoapte spre-a mai trăi o clipă în ceea ce va fi. Și, astfel, ieri și astăzi spre mâine-naintează în veșnicia vremii cea veșnic schimbătoare... Dorește-ți să faci astăzi cât astăzi mai vremează, că-n vremuirea vremii atât de trecătoare doar duhul și dorința sunt cele ce contează!... Doar spiritul și pofta rămân nemuritoare! ... Bragadiru – 19 martie 2016 Din volumul de poezii  „Gravuri pe suflet” publicat la  editura  „Tempus Dacoromânia Comterra”

Eugen Laurian Nimic nu-i nou sub Soare... Ce-i nou e veșnic vechi alcătuind perechi mereu amăgitoare. Dansează împreună ce-i vechi cu ce e nou formând doar alt tablou... Nimic nu-i nou sub Lună... Și, totuși, ni se pare că lumea-i în progres ne-nțelegând, ades, că-i totul reluare. Nimic din ce-i pe lume nu-i nou pe-acest pământ și toate-au fost cum sânt purtând doar noi costume. C-un pas ce ne deșiră în drum spre țintirim, prin vechi ne învârtim formând o nouă spiră. Gândind la izbăvirea din vremea de apoi, rămânem triști și goi: murim spre nemurire!... Sperând la veșnicie ne zbatem fără rost... Ce este a mai fost, ce-a fost... o să mai fie! București – 15 noiembrie 2018 Din volumul de poezii „Furia disperării”,  apărută la Editura „Amanda Edit” /2019

Eugen Laurian Foșnetul pădurii încerca să treacă-n liniștea din suflet prinsă de-un arțar, când, în pacea nopții sfântă, de altar, mi-a vorbit în treacăt, tainic, un mesteacăn. Alb la-nfățișare și îmbrăcăminte și cu părul vraiște, țeselat de vânt, fluturându-și coama ce căta-n pământ m-a-ntrebat în șoaptă, îngânând cuminte: -        „Ai putea, amice, limpede să-mi spui pentru care noimă oamenii, de mor, țin să-i privegheze, pe mormântul lor, teiul, tuia, pinul, trandafiri destui, cedrul ori stejarul, iarba-ngândurată și mesteacăn sigur, sigur, niciodată?” Uluit de glasu-i cald, adânc, ascuns, scuturat de teamă, trunchiul i-am cuprins... Cu albită creangă, parcă dinadins mi-a sădit în suflet explicit răspuns: -        „Cimitirul vostru jar adăpostește... Stau în el de-a valma, și-ard în vâlvătăi și bandiți, și monștri, păcătoși și răi dând venin țărânei ce-i împrejmuiește. Cum să-mi spurc eu scoarța albă, ne-ntinată?... Cum s