Postări

Melancolie

Eugen Laurian Chiar dacă-mi umbli, toamnă, prin lada cu-amintiri și-mi răscolești, adesea, tot felul de păcate, te rog, păstrează-mi toamnă chiar ridurile – toate!, dar nu-mi lăsa acolo și oful din priviri. Iar dacă vei deschide, cumva, și alte lăzi de n-oi putea distinge nici lună, nici luceafăr, te rog, menține-mi toamnă doar mersul încă teafăr spre-a colinda, aiurea, prin parcuri și pe străzi. Acaparat, vremelnic, de mari nesăbuințe, uitând să pun și lucruri de vază în desagă, păstrează-mi, dragă toamnă, memoria întreagă cu tot alaiu-n zbucium al micilor dorințe. Preocupat, întruna, de-a gândului rugină ce-mi răscolește patimi din viața-mi agitată, te rog, menține-mi toamnă și inima curată în primăvara care... poate-o voi să vină. Zvârlite-n mare grabă, în ordinea crescândă din lada cu memorii bătute-n chihlimbare, păstrează-mi, dragă toamnă, și gândurile-mi clare în perspectiva iernii ce stă, parcă, la pândă. Mai zăbovesc și-...

Lăsați-mă ce sunt!...

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel...

Din cupe se bea vinul

Eugen Laurian Crâșmarule, când îmi aduci, tu, vinul să nu mi-l pui în sticle și pahare!... Să-l verși din damigene în ulcioare că vreau să-l sorb, pios, ca tot creștinul din cupe de pământ atent lucrate de-o mână, de artist, blagoslovită. Știind că în argila dogorită plângea, sub foc, întreaga nuditate a sutelor de torsuri și picioare ce-au adormit prin locuri fără milă, de-unde-olarul și-a luat argilă să-ți facă ție cupe princiare, voiesc a mângâia și căni și chiupuri ce-au fost, cândva, ca el, ca ea, ca tine... Ființe vii ce-au vremuit spre mine, în mii și mii de ani, prin zvelte trupuri. Crâșmarule,  voiesc s-aduci ulciorul cu vinul sângeriu la jumătate... Și cupa cu motive colorate din care-aș bea eu, singur, muritorul, nu vinul tău, ce-a început a plânge cu lacrimile celor din pământuri împrăștiate de olari în patru vânturi, ci vinul prefăcut, de lut, în sânge. Crâșmarule, se bea din cupe vinul și nu din sticle moa...

Salutul lui Ispas

(premieră mondială, românească) Eugen Laurian Admiratorilor bătrânelor corăbii ce străbăteau, odată, nesfârșitele întinderi albastre ale mărilor și oceanelor le este îndeobște cunoscută superba imagine a unui velier manevrând pentru a căuta și aborda gura de intrare în port. Și cum mai toate urmașele acestora sunt, astăzi, doar nave școală necesare instruirii tinerilor cadeți aflați în marșul lor către devenirea profesională, este lesne de înțeles că la bordul unei asemenea nave nu poate trona decât spiritul de aventură al celor care, poate, nici n-au împlinit, încă, douăzeci de ani. Ei, bine, pe un asemenea velier totul este posibil! Mai ales dacă la comanda lui se găsește omul potrivit. Omul care, prin pricepere și modul de a înțelege sufletul imberb al cadetului, este capabil să determine echipajul în a face minuni. De vreo 30 – 35 de ani a devenit un obicei ”împământenit” (ar trebui să scriu, poate, ”împuntit”!?!) la bordul majorității velierelor – nave școală – ca atun...

De-aș putea...

Eugen Laurian De-aș putea născoci un ocean de idei și-aș putea intui urma fraților mei care-au fost mai bătrâni, mai tăcuți și-nțelepți, mai smeriți, mai umili, cumpătați și mai drepți, cine-au fost, ce-au făcut... și ce urme-au lăsat pe pământ cât au fost... și pe unde-au umblat... ce-au durat cât au fost... și cu ce s-au trudit... și ce chinuri au tras...   și ce mult au muncit să ne fie mai cald, să ne meargă din plin, să avem ce mânca, să ne fie senin, să avem ce-mbrăca, ce-ncălța, ce citi... De-ai putea să îi vezi, de-ai putea să îi știi am fi, oare, la fel, tot zăluzi și buimaci ? Am mai fi fără rost... fără țel... fără baci?... De-aș putea să te urc undeva în înalt ai vedea cine-ați fost, tu și el, celălalt... ca să vezi unde-ajungi, ca să știi ce-ai să fii când de mult nu mai ești și trăiești prin copii, să-i auzi pe urmași despre tine ce zic, că-ai lăsat pe pământ?... Ce-ai primit, ori nimic ? Și să vezi descendenți despre tine ce spun, cum...

Supremul credincios

La congres, masă rotundă... de jur împrejurul ei stau creștini și necreștini: indieni, arabi, evrei... Tema pusă în dezbateri, cu înscrieri la cuvânt: „Care-i cea mai milostivă, din religii, pe pământ?” Într-o zi, după dezbateri, pe-o străduță-n sălătruc indianul și arabul văd evreul la un suc... După ce le-au dat binețe, salutându-i pe-amândoi, i-a poftit: – Stați jos la masă, să vă bucurați și voi ! Și sorbind din păhărele, cum e lesne de-nțeles, vrând-nevrând, veniră vorba despre tema din congres... Și se-apucă fiecare să vorbească, caz cu caz, cum l-a ajutat credința ca să iasă din necaz. Zise, primul, indianul că-ntr-o zi, potop – ploioasă, s-a rugat adânc lui Budha să-i salveze mândra casă și grădina-nfloritoare... Iar prin norul ăla negru, dintr-odată, uite-așa s-a făcut senin... albastru, peste toat-averea sa. – Eram în deșert, pe moarte, – zise-arabul, un felah – fără apă, mort de sete!... Dar, rugându-l pe Allah, am întors c...

E primăvară-n toamnă

Eugen Laurian E toamnă-n buzunarul de la piept, dar inima-mi surâde de-atâta primăvară încât îmi vine-a crede că s-a-ntâmplat ceva ce nu știu dacă-i bine ori dacă-i, doar așa, un foc de paie arse din cel ce-odinioară ardea, întotdeauna, pasionant și drept. Și-i toamnă, poate, în simțiri și-n gând, dar gândul mă îndeamnă l-atâta primăvară că nu mai știu de-i neaoș... Probabil răscoliri de dusă primăvară... Ori, poate-nchipuiri ce-ar vrea să mai ațâte un foc (a câta oară?) pierdut printre ruine, umil, tăcut, plăpând. Să fie oare toamnă în mersu-mi și în glas de când surâsul toamnei cu grijă mă-nconjoară și-mi toarnă-n obiceiuri fărâme de necaz să-mi macine speranța, lăsându-mi pe obraz însemnele iubirii din altă primăvară din care astăzi, sigur, doar urme-au mai rămas? Chiar dacă este toamnă-n întregul univers, aș vrea ca universul să cânte-a primăvară când visul meu nesigur rămas într-un impas mai bâjbâie pe drumuri, de cer tot mai ...