Postări

Mircea

(celebrului bric, la împlinirea venerabilei vârstei de 80 de ani) Născut demult, de-odată cu trecutul, să-ți instruiești cadeții din neamuri de eroi, ai poposit pe valuri euxine să pribegim de-a pururi: Tu și Noi... Clădit din funii, pânze și ambiții, din suliți zvelte săgetând albastrul, din suflete imberbe, din cazne și suspine, ești, devenirii noastre, crucial pilastru. Ești alb la plete, barbă și mustață; și alb la trup, de parcă-ai fi scăpat   din mările de vată și de ceață din care nimeni, încă, nu a evadat... Când vântul se-ntărâtă, pletele-ți umflate te-mping, agale, către-un alt tărâm, luând, spre infinituri, și visuri... și destine... și albele berete din floare de salcâm. Bătrânule, în ramurile tale îmbobocesc în fiecare an promoții noi de suflete albastre ce, fiecare, se visează Magellan ! Întinerești... întinerești cu vremea cadeților, ce-n drum spre Istanbul se-aburcă-n sus, în sarturile tale ...

Stampă marină

 de Eugen Laurian Brizanți, spre maluri speriate, ce-ntrec adeseori măsura... Prin valurile înspumate își țuguiază marea gura spre țărmul tău de nestemate (amprente ce au fost lăsate de mersul tău și călcătura tălpiței tale afundate – o scoică ce-a lăsat natura pe buza mării-ngândurate). De te găsește-n așteptare călcându-i iarăși așternutul cu pasul mic de fată mare, arzândă toată de-nceputul unei iubiri năucitoare, se prosternează la picioare și-ți lasă vama și tributul pasiunii sale arzătoare uitându-și sarea și sărutul pe gamba-ți ademenitoare. În cruntul chin al căutării, când vântu-i biciuie grumazul în tot răstimpul așteptării (pierzându-și, evident, extazul c-ai dispărut din ochii mării), ca rezultat al disperării își încrețește brusc obrazul și cu asprimea ne-ndurării ne pedepsește cu talazul pustia plajă a uitării. Mangalia – 20 iulie 2016, Din volumul „Gravuri pe suflet”  publicat la...

Rânduieli de primăvară

 de Eugen Laurian Zvâcnește primăvara-n verde și-n toată sihăstria noastră de dor să împrimăvăreze privirea mult prea cenușie de grijile atâtor toamne, de ierni aflate în simbrie... Trosnește primăvara-n muguri cu glas de pasăre măiastră... Dar cine poate să perceapă suișul sevei, ca magie, când toată iarba râde-n hohot și toate florile din glastră îmi cer frenetic să revină sub raza lunii roș - albastră căzută undeva, anume, în strop de rouă argintie?... Deschid fereastră către mine în căutarea primăverii din cuget, inimă și suflet... Din ascunzișuri tenebroase să scot afară toamna vieții..., să simt parfumul adierii chemării noilor tantații și a dorințelor sfioase, să regăsesc ispita vie a încântării și-a plăcerii... Zvâcnindu-mi viața prin artere, nu-mi va trosni, cumva, și-n oase?... Bragadiru – 14 aprilie 2016 din volumul „Gravuri pe suflet”  publicat la editura Tempus Dacoromânia Comterra

Ce rău era...

Eugen Laurian Nu te-am zărit deși eram aproape și îmi striveai, în ochi, pupila toată și-n gândul meu zburdai nevinovată... Departe de-ai fi fost, mi-erai sub pleoape. Te-am pipăit cu genele pudrate de veșnicia dorului pierdut că te-am zărit, deși nu te-am văzut, zburdând prin dorurile-mi spulberate. Sub tâmpla mea zvâcneai necontenit bătând o toacă-n slujba de vecernii și mă ardeai cumplit cu focul iernii incinerând zăpezi în om sfârșit. Te-am căutat, nebun... Nu te-am găsit, pierduți fiind în iarna timpurie pe-o aripă de vânt trezind urgie... Și m-ai văzut... și nu ne-am întâlnit! Ne-am despărțit când nu ne-am cunoscut... A fost ca o părere aruncată de-un Cupidon rămas fără săgeată visând și el amorul absolut. Ce bine-a fost că nu ne-am cunoscut!... Ce rău era să nu ne fi-ntâlnit!... Bragadiru – 8 ianuarie 2019

Privește, ascultă, gândește și taci

Eugen Laurian Să vezi perspectiva pădurii-n copaci, doi ochi ziditorul ți-a pus sub cunună... Scrutează imensa planetă nebună, reține ce lumea ar vrea să-ți propună, privește, privește, privește și taci! Când vrei cu știință gândirea s-o-mbraci, urechi, că ai două, ascultă să-ți spună îndemnuri, proverbe, purtare mai bună în lumea întinsă pe-a grijilor strună... Ascultă, ascultă, ascultă și taci! Ca mintea să-ți fie ilustru cârmaci, să poți separa adevăr de minciună și gândul bezmetic un sfat să-ți propună, în van desperarea să nu te supună gândește, gândește, gândește și taci! Când lumea-i zăludă și plină de draci și-ți vine să urlii la soare și lună, mai dă-o încolo de lume nebună, închide-te-n tine ca-n vremi de furtună, privește, ascultă, gândește și taci! Să poți depăși acea strâmbătate impusă din jarve, hapsâni și buimaci, în care chiar vodă-i un meșter - cârpaci, având doar o gură,-i mai bine să taci! Tăcerea.. Tăc...

Drumul spre niciunde

Eugen Laurian Cu duhuri, care-au fost mai ieri ca tine, s-au tot pavat poteci și căi de-acces în infinituri goale de-nțeles prin care vei străbate, mult și bine, acele lumi spre care ai purces. Cum nimeni, niciodată, n-o să știe ce vei găsi la capătul de drum învăluit în taină, nori și fum, pecetluit în macrocosm și-n veșnicie vei îmbrăca stelarul nou costum. Nu știu de vei pleca cu vreo chemare ori, poate, benevol și nepoftit; dar știu că, apodictic, ți-e sortit, (că toți suntem datori cu o plecare!) s-ajungi, și tu, în zbor spre infinit. Ce știu e că, pe drumuri către astre, vei întâlni pe toți amicii mei ce s-au grăbit să prindă cozi de smei în goana lor spre stele roș-albastre reiterând ce zis-a Galilei. Nu vei claca de stres cumplit ori teamă tot survolând planetele, în stol... Când Sirius, în infinit ocol, pretinde-va iertării tale vamă vei adăsta la sânu-i benevol și fără sideralul protocol vei accepta cereasca...

Nu vreau stăpân!

 de Eugen Laurian Am fost, ce-am fost!... Aveam un rost și adăpost dar, singur, m-am expus la mari nevoi ce, mai apoi, prin mulți ciocoi m-au ras și m-au răpus. Mă-ntreb și-acum: de ce și cum m-au scos în drum și-n jalbă m-au adus, când eu aveam și râu și ram, un plai – balsam, de ceruri mai presus?... Eu n-am putut, ori, chiar, n-am vrut să țin un scut; și nici nu m-am opus la joc infam și de haram, cumplit program al celor ce-au condus. Popor român, nu vreau stăpân cumplit, păgân, așa cum mi-ai adus!... De ce n-asculți de-ai tăi cei mulți sărmani desculți că țara ți-au distrus?... De ce mai stai, ca un cobai, cu gâtu-n scai, așa cum ți-au impus, când poți să lupți, să te înfrupți din cei corupți și cei ce te-au supus?... Că n-ai noroc, cu jalba-n cioc la iarmaroc te-ai plâns și te-ai expus... Cum mai suporți să te exporți?... La ’nalte porți de ce mereu te-ai dus?......