Postări

Vremuirea vremii

Autor: Eugen Laurian Încărunțește tâmpla cu fiecare noapte de gânduri ostenite ce nu-s ce par a fi... Iar fruntea se-ncrețește cu fiecare zi când griji cotidiene răcnesc, adânc, prin șoapte și zilele se-adună cu nopțile târzii în neștiute timpuri ce se sucesc, necoapte, din sudul îndoielnic spre certul miazănoapte spre-a mai trăi o clipă în ceea ce va fi. Și, astfel, ieri și astăzi spre mâine-naintează în veșnicia vremii cea veșnic schimbătoare... Dorește-ți să faci astăzi cât astăzi mai vremează, că-n vremuirea vremii atât de trecătoare doar duhul și dorința sunt cele ce contează!... Doar spiritul și pofta rămân nemuritoare! ... Bragadiru – 19 martie 2016 Din volumul de poezii  „Gravuri pe suflet” publicat la  editura  „Tempus Dacoromânia Comterra”

Ce este a mai fost...

Eugen Laurian Nimic nu-i nou sub Soare... Ce-i nou e veșnic vechi alcătuind perechi mereu amăgitoare. Dansează împreună ce-i vechi cu ce e nou formând doar alt tablou... Nimic nu-i nou sub Lună... Și, totuși, ni se pare că lumea-i în progres ne-nțelegând, ades, că-i totul reluare. Nimic din ce-i pe lume nu-i nou pe-acest pământ și toate-au fost cum sânt purtând doar noi costume. C-un pas ce ne deșiră în drum spre țintirim, prin vechi ne învârtim formând o nouă spiră. Gândind la izbăvirea din vremea de apoi, rămânem triști și goi: murim spre nemurire!... Sperând la veșnicie ne zbatem fără rost... Ce este a mai fost, ce-a fost... o să mai fie! București – 15 noiembrie 2018 Din volumul de poezii „Furia disperării”,  apărută la Editura „Amanda Edit” /2019

Mesteacănul

Eugen Laurian Foșnetul pădurii încerca să treacă-n liniștea din suflet prinsă de-un arțar, când, în pacea nopții sfântă, de altar, mi-a vorbit în treacăt, tainic, un mesteacăn. Alb la-nfățișare și îmbrăcăminte și cu părul vraiște, țeselat de vânt, fluturându-și coama ce căta-n pământ m-a-ntrebat în șoaptă, îngânând cuminte: -        „Ai putea, amice, limpede să-mi spui pentru care noimă oamenii, de mor, țin să-i privegheze, pe mormântul lor, teiul, tuia, pinul, trandafiri destui, cedrul ori stejarul, iarba-ngândurată și mesteacăn sigur, sigur, niciodată?” Uluit de glasu-i cald, adânc, ascuns, scuturat de teamă, trunchiul i-am cuprins... Cu albită creangă, parcă dinadins mi-a sădit în suflet explicit răspuns: -        „Cimitirul vostru jar adăpostește... Stau în el de-a valma, și-ard în vâlvătăi și bandiți, și monștri, păcătoși și răi dând venin țărânei ce-i împrejmuiește. ...

Pădurea

Eugen Laurian Te-nvecinai, pe vremuri, cu vântul și cu piatra, cu cerul plin cu stele și visele de-aiurea; „prietenă” cu drujba, toporul ori securea, azi nu mai stai de veghe când mi-e furată vatra. Visai, în nemurire, să stăpânești pământul, să dăinuiești prin veacuri cu frunzele-nverzind, dar astăzi, deznădejdea și frica mă cuprind că-n fibra coastei tale a răsărit mormântul. Spuneam, în tinerețe, că nu zăresc pădure din pricina verdeții copacilor prea-nalți; azi, nu-ți văd nici copacii că vrajba celorlalți s-a hotărât să-i taie... și-ntreagă să te fure. Și-n loc să fii tot verde, să ții în spate-un munte șuvoaiele nebune cercând a le opri, aluneci iute-n vale cu trupuri încă vii lăsând pe culmi și-n hăuri despăduriri cărunte. Și păsările, toate, te-or regreta zadarnic și lupii, râșii, urșii te-or căuta mereu... Deșertul triumfa-va în detrimentul tău că oamenii nevolnici te-au siluit amarnic. Cu sufletele vraiște și capete pleca...

Rău de mare, rău de mică

 de Eugen Laurian Două fete-ncântătoare – ciripit de rândunică –, una zboară, alta pică, acuzând un... rău de mare. Vrând anume să-și prezică taina lunii viitoare, par nebune-n disperare alte fete-n... rău de mică. Fremătând în nerăbdare, pe când una se ridică, simte-o vrajă ce-o furnică prevestind un... rău de mare. Cea mai mică, ucenică, ascultând a sa chemare face-o sumbră constatare: e doar rău de... rău de mică. De asculți, la o adică, spune lumea bârfitoare: tare-i rău cu rău de mare, da-i mai rău cu... rău de mică! Bragadiru – 9 ianuarie 2019

Zbor către albastru

            O fi ajuns, că e plecat de ceva vreme? Au și trecut zece zile... Cum, unde să ajungă? Acolo... Acolo unde-i locul lui, printre constelații. Nu știu care dintre ele, dar, sigur, una ale cărei stele se văd din orice colțișor al Pământului. Sau, așa ar trebui... Să se vadă de oriunde... Și oricând... Da... Și noaptea, și ziua. Chiar și atunci când norii grei încearcă să se opună privirii noastre. De aceea, poate, au apărut și ploile acestea, aproape, zilnice. Să nu ne lase să-i zărim traiectul de zbor. L-or plânge și ele, ploile?... Probabil... Nu știu... Și, nici, n-am pe cine să întreb. Dar, chiar dacă aș avea, tot n-aș întreba. De ce să risc un răspuns ambiguu, când știu care e motivul atâtor lacrimi cerești? Să mă împiedice a-i identifica traseul spre lumi mai bune și mai drepte... Căci, sigur, acolo ar trebui să ajungă!... Merită! Nu-i așa, că nici voi nu l-ați mai văzut? Cum, pe cine?... Pe Ionel!... Da...

Mircea

(celebrului bric, la împlinirea venerabilei vârstei de 80 de ani) Născut demult, de-odată cu trecutul, să-ți instruiești cadeții din neamuri de eroi, ai poposit pe valuri euxine să pribegim de-a pururi: Tu și Noi... Clădit din funii, pânze și ambiții, din suliți zvelte săgetând albastrul, din suflete imberbe, din cazne și suspine, ești, devenirii noastre, crucial pilastru. Ești alb la plete, barbă și mustață; și alb la trup, de parcă-ai fi scăpat   din mările de vată și de ceață din care nimeni, încă, nu a evadat... Când vântul se-ntărâtă, pletele-ți umflate te-mping, agale, către-un alt tărâm, luând, spre infinituri, și visuri... și destine... și albele berete din floare de salcâm. Bătrânule, în ramurile tale îmbobocesc în fiecare an promoții noi de suflete albastre ce, fiecare, se visează Magellan ! Întinerești... întinerești cu vremea cadeților, ce-n drum spre Istanbul se-aburcă-n sus, în sarturile tale ...