Istrul


Eugen Laurian 

Călătorind o viață, bătând un continent,
tăind, ca briciul, cale prin rocile muntoase,
și-a adunat putere strângând perseverent
atât cât să-și ascută porniri impetuoase.

Simțind al mării freamăt și tresăltând sprințar,
bătrânul își îndeamnă toți porii la visare...
și numele-i dispare... și undele-i dispar...
și, împingându-și apa..., și sufletu-i dispare.

Ajuns la țărm de mare, la margine de veac,
bătrânu-și pierde capul... și cumpătul și-l pierde...
iar numele și apa, ca-n ultimul atac,
dispar sub vraja mării într-un albastru-verde.

***
Privind sedus de farmec deltaicul sistem
clădit la întâlnirea cu-a valurilor hoardă,
mă-ntreb: cu ce greșit-a, aici, ca-ntr-un blestem,
ca numele... și apa... și sufletul să-și piardă?...

Și iar mă-ntreb, bezmetic, în ultim recviem
la pomenirea morții – pedeapsa lui amară:
de ce-a durat, prin veacuri, misterios poem
când apa lui... de apă a trebuit să moară?...

Mă simt atât de singur, buimac, tăcut, sărac,
neliniștit, în clocot de-atâta-ngrijorare
că, irosindu-și apa și numele de dac,
mă tem să nu-mi împingă și visele în mare.



Bragadiru – 22 martie 2016
Din volumul ”Gravuri pe suflet” publicat la editura 
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Inevitabilii tembeli

Privește și treci

De ce vă mor bărbații