Când ai să pleci (2)
Autor: Eugen Laurian
Când
ai să pleci,
așează-mi
într-un colț doar îmbufnarea
iar
inima zdrobită să mi-o atârni de grindă,
să
se privească singură-n oglindă
răpusă,
chinuită, la braț cu disperarea,
ca
lumea bârfitoare s-o vadă suferindă.
Când
ai să pleci, să nu privești de loc în urmă...
Doar
să mă lași, tăcut, în propriul meu pustiu
întins
pe năsălie sub cerul plumburiu,
mânând
agale caii spre moartea care scurmă
uitând
că-i prea devreme!... Sau, poate, prea târziu?
Când
ai să pleci, desigur, surâsu-ți enigmatic
rămână,
ne-ndoielnic, aducerii aminte
acelor
clipe tandre, fierbinți în jurăminte,
urmate
de amorul nebun!... Sau diplomatic
în
care niciodată nu ai prea fost cuminte?
Învinge-va,
în vreme, un zâmbet flușturatic
prin
cerșetoare umbre din veștede morminte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu