eugen laurian

Eugen Laurian Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină, cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul; străină la făptură, dar și la mers străină, vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul... E-o luptă inegală între talaz și barcă în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă în colosala luptă dintre pământ și apă. Se spune, îndeobște, în preajma disperării că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării lăsându-se învinsă de cel ce-naintează. Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume, încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri, doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri... Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri aduse, de departe, din Europa-ntreagă spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri, pământuri fără nume din delta pintenoagă. Sulina – 14 iulie 2015 ...

Eugen Laurian  Călătorind o viață, bătând un continent, tăind, ca briciul, cale prin rocile muntoase, și-a adunat putere strângând perseverent atât cât să-și ascută porniri impetuoase. Simțind al mării freamăt și tresăltând sprințar, bătrânul își îndeamnă toți porii la visare... și numele-i dispare... și undele-i dispar... și, împingându-și apa..., și sufletu-i dispare. Ajuns la țărm de mare, la margine de veac, bătrânu-și pierde capul... și cumpătul și-l pierde... iar numele și apa, ca-n ultimul atac, dispar sub vraja mării într-un albastru-verde. *** Privind sedus de farmec deltaicul sistem clădit la întâlnirea cu-a valurilor hoardă, mă-ntreb: cu ce greșit-a, aici, ca-ntr-un blestem, ca numele... și apa... și sufletul să-și piardă?... Și iar mă-ntreb, bezmetic, în ultim recviem la pomenirea morții – pedeapsa lui amară: de ce-a durat, prin veacuri, misterios poem când apa lui... de apă a trebuit să moară?... Mă simt atât d...

Eugen Laurian Săgeată triumfală împinsă către ceruri să-i fie mai aproape și soarele și norii, să poată urmări când trec, în zbor, cocorii și alte migratoare în lungile transferuri spre alte țări, mai calde, atunci când iarna vine cu geruri și zăpadă de-ngheață Delta, toată; când urlă marea-ntruna, ce, parcă dintr-odată răstoarnă fundul apei ce nu-i mai aparține. Înfiptă-n digul sudic, în colț uitat de lume, acolo unde ziua-și aruncă prima geană, cotidian, salută a soarelui sprânceană când, încă, astrul zilei înoată-n val și-n spume. E-un ochi țintind departe spre marea prea haină ce-și caută, prin beznă, pribegii și pescarii, din larguri să-și adune, cu grijă, marinarii când marea pare-ntoarsă și n-are cin’ s-o țină, că, sărutând-o vântul cu-atâta insistență, a-mbujorat-o strașnic... Pierzându-și cumpătarea își scutură, frenetic, și trupul și visarea formând berbeci și bivoli în crunta-i violență. Acesta-i locu-n care își tâng...

Eugen Laurian  Ni se spunea adesea în tinerețea noastră că zorii omenirii au perspectiva roz; că cea mai bună școală e munca în colhoz, că nu-i tihnită marea în viața de matroz și că nemărginirea e mai-mereu... albastră. Zburat-au, clipă, anii cu prea puțin folos... Căzută-n umilință, speranța ni-i sihastră... Cu crâncene războaie purtate-n lumea noastră aș crede, mai degrabă, că viața e albastră iar rozul perspectivei e roșu... Și nu roz! Nici astăzi nu știu bine ce-i bun în soarta noastră de oameni cumsecade pierduți, de noi, la loz... Și câștigați de alții, ticsiți ca-ntr-un siloz, din arbore magnific ajuns-am un dârmoz cu-o ultimă dorință: să nu ne pună-n glastră! Când libertate este și-n firul de rogoz ce-așteaptă lama coasei venind sub mâini măiastre, albastră nu-i nici zarea, nici mările – albastre; ci doar îngrijorarea din sufletele noastre că viața-i prea albastră și... niciodată, roz. Când dincolo de ziduri e frig, ur...

(Urmare a ”Baladei optimismului regional românesc”) Eugen Laurian După ce-a vorbit cu Sfântul – Domnul ubicuității, încercând a înțelege vorbele Divinității Ștefan Vodă-ngenunchiază în albastrul praf de stele... Cată jos... Găsind pământul, vede slugi și temenele pe răzoarele Moldovei, peste dealuri, peste sate; prin Valahia așijderi – bocete și strâmbătate, iar pe dincolo de munte-n Transilvania cea sfântă tot o jale și-o năpastă, tot o inimă înfrântă... Deslușit vede-ntre ape de la Tisa pân’ la Nistru și la vale de coboară, până la străvechiul Istru, sprijinit pe munți și ape teritoriul vechii Dacii... Vede cum, mai nou, românii și-au asasinat cârmacii; unde legea nu e lege... nici tocmeala nu-i tocmeală, unde totul e cam vraiște... un dezmăț și-o trândăveală, unde normele se-arată doar de-apare vreun despot, după care vine-o vreme când dispar... cu el, cu tot... Ștefan cugetă temeinic și parcă nu-i vine-a crede și nu poate să pric...

Eugen Laurian N-am timp... N-am timp să văd în juru-mi..., un fluture s-admir, s-ascult al apei susur, de soare să mă mir, să văd lumini în stele și-n Lună munți și văi și, negăsindu-mi vreme, m-ascund de ochii tăi... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp să cuget fapta pe care-aș vrea s-o fac, nici să-ți cunosc amorul, de-aceea mă prefac... Și nu știu de, vreodată, am să mă dumiresc că, negăsindu-mi vreme, n-am timp nici să iubesc... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp s-aud o șoaptă, nici flori a mirosi, nici să colind Pământul, vreo carte a citi, n-am timp de sori ca tine, de-aceea par imun și, negăsindu-mi vreme, n-am timp nici să ți-o spun... N-am timp!... N-am timp!... N-am timp!... Când voi avea tot timpul să fac ce n-am făcut afla-voi, pentru mine, că vremea a trecut; iar când voi înțelege..., cu post și rugăciune nu voi putea nici drege..., nici auzi..., nici spune: ”Am timp!... Am timp!... Am tim...

Eugen Laurian Nivelul 1 de stres. De departe vezi, în zare, o mănușă fluturând implorând s-oprești mașina, implorând și... tremurând. Calci pe frână, tragi pe dreapta și oprești îngândurat: „Ce o fi cu biata fată, oare ce s-o fi-ntâmplat ?” Cum ești suflet caritabil, nu reziști la rugăminți și inviți să urce fata: doi ochi negri și cuminți. Dintr-odată ea leșină...                                       Tu, un suflet paternal, haide, grabnic, de aleargă la urgențe, la spital... Intri iute, dai alarma, stres în mediu ambiant, intri-n panică și gata: iată-un lucru chiar stresant ! Nivelul 2 de stres. La spital, după o oră de-așteptare și suspans , lucrurile o iau razna, întorsură și avans... Stând  cuminte,-n dreptul ușii, cu privirea de bunic, iese doctorul și-ți strigă: –...