Postări

Tinerețe

 Autor: Eugen Laurian Hoinărind prin nord, prin sud, căutându-te mereu te-am găsit într-un turneu... Eram verde... eram crud... Erai coaptă și visai calea către împlinire... Eu, sărman, ți-am dat iubire din ce am... și tu nu ai. Cu speranța prinsă-n ram ți-am statornicit privirea încărcându-mi fericirea că te simt... și că te am. Dându-ți sufletul obol, toată tihna și visarea, ți-am dat cerul, ți-am dat marea, din prea plin sau... din prea gol. Nu mai vreau nici să te-ascult, pleacă-n drumul tău, ispită, soarta-mi este hărăzită din puțin ori... din prea mult! Vreau acum doar să amân visul iernii slut și crunt... Doar acum când, parcă, sunt nici prea tânăr... nici bătrân. Tinerețe, mă înclin  înaintea dumitale închinându-ți osanale din prea mult ori... prea puțin. Inocenței, cea dintâi, i-aș da mintea de pe urmă ce-n zadar în mine scurmă: Cum să pleci?   Cum să rămâi? Bragadiru – 25 ...

Eliberare

Autor: Eugen Laurian Mă-ntâlnesc, ades, cu moartea într-o margine de crâng; nici, măcar, nu-mi dă binețe... și ea râde... și eu plâng... Reproșându-mi, în cuvinte: – N-ai mai scris, măcar, un rând ! îi răspund, în râs, cu glume... și ea râde... și eu râd... Bănuind că n-am prins sensul și văzându-mă nătâng: – De nu scrii, te iau cu mine ! și ea plânge... și eu plâng... Îi zăresc, de jos, din criptă, chipu-i slut... și strâmb... și hâd... și îi strig: – Să pleci, satană...! și ea plânge... și eu râd ! București – 08 iulie 2014 Din volumul de poezii „Calea spre sapiență”, publicat la editura „Favorit”, București, 2016, care a obținut „Marele premiu al Clubului Amiralilor” pe anul 2016.

Ursul furnicar

   Autor: Eugen Laurian În pădure-n prag de seară, pas în pas și labă-n labă, se plimbau două-mblănite cu-o intenție de rapt. Merg cât merg pe drum, alături, când de-odată unu-ntreabă: –  Auzi, măi!... Ia zi-mi tu mie!... Ce-animal ești tu de fapt?... –  C um îți poți da lesne seama, nu-s decât un câine-lup! –  Cum așa?... intreabă primul înfrângându-și scârba silei; Cum așa?... Ori n-aud bine?... Scuză-mă că te-ntrerup! –  Mama-i câine, tata lup – simplu ca lumina zilei! După alți pași împreună, câinele întreabă rar: –  Tu ce ești?... Că ești cam mare!... Nu te pot adulmeca! –  Poate că nu-ți vine-a crede, dar io-s ursul-furnicar! –  Du-te mă-n bătaia puștii!... Nu se poate așa ceva!...

Când ai să pleci (2)

 Autor: Eugen Laurian Când ai să pleci, așează-mi într-un colț doar îmbufnarea iar inima zdrobită să mi-o atârni de grindă, să se privească singură-n oglindă răpusă, chinuită, la braț cu disperarea, ca lumea bârfitoare s-o vadă suferindă. Când ai să pleci, să nu privești de loc în urmă...   Doar să mă lași, tăcut, în propriul meu pustiu   întins pe năsălie sub cerul plumburiu, mânând agale caii spre moartea care scurmă uitând că-i prea devreme!... Sau, poate, prea târziu? Când ai să pleci, desigur, surâsu-ți enigmatic rămână, ne-ndoielnic, aducerii aminte acelor clipe tandre, fierbinți în jurăminte, urmate de amorul nebun!... Sau diplomatic în care niciodată nu ai prea fost cuminte? Învinge-va, în vreme, un zâmbet flușturatic prin cerșetoare umbre din veștede morminte.

Când vei pleca - 1

 Autor: Eugen Laurian Când vei pleca, în urma ta să nu-nchizi ușa la intrare; că poate-așa, o „cineva”, sau, poate, umbra ta binevoi-va să mai stea pentru o ultimă-alinare. Când ai să pleci, tu, buze reci ce dogoreau și-n plină iarnă, te vei gândi să mai revii poate-ntr-o zi ’nainte ca uitarea să se-aștearnă? De-ai să te-ntorci doar ca să-mi storci o lacrimă de alinare, mai bine nu!... Nici eu, nici tu, nu vrem un jalnic randevu cu milogeli și smiorcăieli prin care să întinăm ce-i între noi tabu... Și-atunci, am să te rog în gura mare: închide, dragă, ușa la intrare! Bragadiru – 7 aprilie 2020

Prostia plină și căruța goală

 Autor: Eugen Laurian Copil fiind, ca toți crescuți prin sate, mergeam ades pe drum îngust de țară... Mă depășeau încet în liniștea stelară căruțele-ncărcate cu bucate. Având ca „propulsor” tracțiunea animală, doar roțile oftau, adânc, prin scârțâit... Dar s-auzea, departe, în mersul ei grăbit, hodorogind, câte-o căruță goală. De-atunci am încercat misterul să dezlegu-l și să pricep motivul pentru care ce-i gol produce larmă mult mai mare decât încărcătura, plinul și... întregul. ***   ***   *** Târziu, apoi, venind în capitată am sesizat că marea gălăgie emană din profunda neghiobie a unor indivizi ratați, cu țeasta goală. Și-am concluzionat că nu fac trăncăneală ce-i plin, util, eficient și bun; hodorogesc și fac scandal nebun prostia omeneasca și căruța goală. Bragadiru – 10 aprilie 2020

Am întrebat...

 Autor: Eugen Laurian Am întrebat trecutul dac-aș putea schimba ceva din viața scursă în timpul ce s-a dus... Uitându-se năstrușnic, a afirmat: „ EXCLUS! Din ce-i săpat în stâncă n-ai cum să schimbi ceva!” Am întrebat prezentul să aflu de-aș putea   modifica oleacă acțiuni aflate-n curs, dac-aș putea întoarce al drumului parcurs... Mi-a spus că lutul moale se poate modela! Am cutezat ursitei să-i cer a-mi arăta împrejurări și fapte, ceva de viitor... Mi-a zis că viitorul e-un vis rătăcitor; fiind din praf de stele, doar îl putem visa... Dar dacă vreau să aflu ceva din viitor, trecutul și prezentul își au valoarea lor! Bragadiru – 14 aprilie 2020