Postări

Haimanaua politică

Eugen Laurian Democrația-i doar o vorbă pentru-a-mbăta acest popor!... La noi e pluri-partitismul un vis pribeag, rătăcitor, că vezi, mereu, aceleași fețe în Cameră și la Senat, pe la Guvern și-n ministere... indiferent cum ai votat ! Ieri, l-ai ales pe conu’ ...escu la liberali sau socialiști, iar azi, e pe la democrați, la populari, ori la schimbiști... Că seara, individu-ți spune că-i liberal european și-a doua zi, de dimineață, e popular – agrarian ! Și-oricum s-ar învârti partide în roata mare a schimbării pe el îl vezi mereu la cârmă, mereu la guvernarea țării, iar de se-ntâmplă, câteodată, vreo mică brumă de schimbare și-oricum s-ar rostui partide, mereu el pică în picioare!... El nu trădează!... El migreagă!... Politic, e un gest normal și schimbă gașca de putere în interes național!... Că fără gestul lui de-onoare, (cum e-a partidului deviză !) s-ar dilua stabilitatea și am intra, din nou, în criză, s-ar duce dracului exportul... ș...

Pantofii...

Eugen Laurian Te-am zărit, erai ca ziua... zi ploioasă și anostă; cei ce-s ieftini – nu îți plac, cei care îți plac – te costă ! Cauți, cauți și tot cauți... de parcă nu știi ce vrei, că, doar, lumea comentează după cum te porți cu ei... Cauți mult la-nfățișare, la fason... la trăsătură, cei comozi – nu te atrag, cei ce-atrag – nu-s pe măsură... Să-i alegi, tu ești în stare să cutreieri ziua toată, că de nu-i iei potriviți s-ar putea chiar să te bată. Mai contează și culoarea, pielea lor – musai mănușă, dar apoi i-abandonezi... și-i arunci pe după ușă ! Ți-ar plăcea și cei închiși, dar și cei mai decoltați; cu baretă – sunt mai siguri, cei șireți – musai legați ! Să-i probezi?... Nu-i tocmai sigur, să nu-ți vatăme blazonul ! Și puțini sunt cei meniți a-i păstra întreg sezonul... Și nu te oprești la unul!... Musai doi!... Și pe alese!... Că, ar merge unul singur doar pentru cenușărese ! Nu-i ții mult, din varii pricini sau a unei noi...

Hula marină

Eugen Laurian Înnebunită-i marea în măreția ei și nu-i pe lume nimeni, cumva, s-o îmblânzească... Și nimeni nu-i capabil ca s-o mai potolească atunci când, enervată, ea intră la idei. Burzuluită zdravăn, cu păru-i, tot, în creste, e-n stare de beție de parcă-ar fi băut tot vântul ce deunăzi amarnic a bătut și-acum, timid, încearcă să nu se manifeste. Dar marea mai nebună nici că a fost cum este... Și, n-acceptând insulta de-a se lăsa bătută de vântul nebunatic rulând cu peste-o sută ce-o șfichiuia întruna, se-apucă de proteste. Și protestează ziua... Și protestează-n noapte pân’ ce din adâncime i se trimite veste să lase-n pace vântul... Să-l uite, să-l deteste și să-l trimită-acolo... la el în miazănoapte! Abia atunci se-ndoaie și se mai ogoiește... Și își calmează nervii citind dintr-o poveste cu mările mai calde, cu soare și tempeste și uragane care-n văzduh aruncă pește. *** De vrei să chinui oameni, aceasta-i vremea-n car...

Marea, la Sulina

Eugen Laurian Vuiește marea, iarna, de parcă-ar vrea să vină, cu surle și cu goarne, să-nghită-ntreg orașul; străină la făptură, dar și la mers străină, vuiește să-nspăimânte, bătut de vremi, vâslașul... E-o luptă inegală între talaz și barcă în nemiloasa mare ce nu vrea să priceapă că n-are nici o șansă din tot ce ea încearcă în colosala luptă dintre pământ și apă. Se spune, îndeobște, în preajma disperării că marea-nghite totul... Și, totuși, ea cedează în lupta cu vrăjmașul împins sub valul mării lăsându-se învinsă de cel ce-naintează. Răsar, întâi, din ape, prin forfotă și spume, încremenind în țărmuri, durând, în ani și veacuri, doar plaje cu nisipuri din cel mai fin din lume ce-nchid între plăsele canale, bălți și lacuri... Așa se naște-o lume!... Din ape și nisipuri aduse, de departe, din Europa-ntreagă spre-a zămisli, din mare, în fel și fel de chipuri, pământuri fără nume din delta pintenoagă. Sulina – 14 iulie 2015 ...

Istrul

Eugen Laurian  Călătorind o viață, bătând un continent, tăind, ca briciul, cale prin rocile muntoase, și-a adunat putere strângând perseverent atât cât să-și ascută porniri impetuoase. Simțind al mării freamăt și tresăltând sprințar, bătrânul își îndeamnă toți porii la visare... și numele-i dispare... și undele-i dispar... și, împingându-și apa..., și sufletu-i dispare. Ajuns la țărm de mare, la margine de veac, bătrânu-și pierde capul... și cumpătul și-l pierde... iar numele și apa, ca-n ultimul atac, dispar sub vraja mării într-un albastru-verde. *** Privind sedus de farmec deltaicul sistem clădit la întâlnirea cu-a valurilor hoardă, mă-ntreb: cu ce greșit-a, aici, ca-ntr-un blestem, ca numele... și apa... și sufletul să-și piardă?... Și iar mă-ntreb, bezmetic, în ultim recviem la pomenirea morții – pedeapsa lui amară: de ce-a durat, prin veacuri, misterios poem când apa lui... de apă a trebuit să moară?... Mă simt atât d...

Farul

Eugen Laurian Săgeată triumfală împinsă către ceruri să-i fie mai aproape și soarele și norii, să poată urmări când trec, în zbor, cocorii și alte migratoare în lungile transferuri spre alte țări, mai calde, atunci când iarna vine cu geruri și zăpadă de-ngheață Delta, toată; când urlă marea-ntruna, ce, parcă dintr-odată răstoarnă fundul apei ce nu-i mai aparține. Înfiptă-n digul sudic, în colț uitat de lume, acolo unde ziua-și aruncă prima geană, cotidian, salută a soarelui sprânceană când, încă, astrul zilei înoată-n val și-n spume. E-un ochi țintind departe spre marea prea haină ce-și caută, prin beznă, pribegii și pescarii, din larguri să-și adune, cu grijă, marinarii când marea pare-ntoarsă și n-are cin’ s-o țină, că, sărutând-o vântul cu-atâta insistență, a-mbujorat-o strașnic... Pierzându-și cumpătarea își scutură, frenetic, și trupul și visarea formând berbeci și bivoli în crunta-i violență. Acesta-i locu-n care își tâng...

O viață bicoloră

Eugen Laurian  Ni se spunea adesea în tinerețea noastră că zorii omenirii au perspectiva roz; că cea mai bună școală e munca în colhoz, că nu-i tihnită marea în viața de matroz și că nemărginirea e mai-mereu... albastră. Zburat-au, clipă, anii cu prea puțin folos... Căzută-n umilință, speranța ni-i sihastră... Cu crâncene războaie purtate-n lumea noastră aș crede, mai degrabă, că viața e albastră iar rozul perspectivei e roșu... Și nu roz! Nici astăzi nu știu bine ce-i bun în soarta noastră de oameni cumsecade pierduți, de noi, la loz... Și câștigați de alții, ticsiți ca-ntr-un siloz, din arbore magnific ajuns-am un dârmoz cu-o ultimă dorință: să nu ne pună-n glastră! Când libertate este și-n firul de rogoz ce-așteaptă lama coasei venind sub mâini măiastre, albastră nu-i nici zarea, nici mările – albastre; ci doar îngrijorarea din sufletele noastre că viața-i prea albastră și... niciodată, roz. Când dincolo de ziduri e frig, ur...