eugen laurian

Conform unui anunț al Forțelor Navale Române sărbătorirea Zilei Marinei de anul acesta (15 August) se va face „doar virtual”. Este de înțeles și de acceptat. Cum Pandemia Covid-ului își arată colții pretutindeni, era de așteptat și o asemenea măsură. (Chiar m-am întrebat la un moment dat, „oare cum se pot desfășura activitățile firești pe o navă de război - unde densitatea   este probabil una dintre cele mai impresionante din lume - în condițiile purtării măștii și a păstrării distanțării fizice?” Răspunsul nu l-am identificat și nici nu-l voi căuta prea mult!). M-am pus, în schimb, în pielea celor care, după o viață întreagă petrecută pe puntea de comandă, a venit momentul retragerii... Mulți, foarte mulți dintre cunoscuții mei (unii chiar foarte buni prieteni!) au lăsat „comanda telegrafelor și timonei”, a unor sute de membri ai echipajului pe care chiar ei l-au antrenat și sudat și au trecut la „obișnuințe domestice cu care nu erau obișnuiți”. Ariile de cuprindere și acțiune s-au

Autor: Eugen Laurian De-aș putea născoci un ocean de idei și-aș putea intui urma fraților mei care-au fost mai bătrâni, mai tăcuți și-nțelepți, mai smeriți, mai umili, cumpătați și mai drepți, cine-au fost, ce-au făcut... și ce urme-au lăsat pe pământ cât au fost... și pe unde-au umblat... ce-au durat cât au fost... și cu ce s-au trudit... și ce chinuri au tras...   și ce mult au muncit să ne fie mai cald, să ne meargă din plin, să avem ce mânca, să ne fie senin, să avem ce-mbrăca, ce-ncălța, ce citi... De-ai putea să îi vezi, de-ai putea să îi știi am fi, oare, la fel?... Tot zăluzi și buimaci? Am mai fi fără rost... fără țel... fără baci?...  De-aș putea să te urc undeva în înalt ai vedea cine-ați fost, tu și el, celălalt... ca să vezi unde-ajungi, ca să știi ce-ai să fii când de mult nu mai ești și trăiești prin copii, să-i auzi pe urmași despre tine ce zic... Ce-ai lăsat pe pământ?... Ce-ai primit, ori nimic? Și să vezi descendenți despre tine ce

Autor: Eugen Laurian Ne pleacă hoții?... Nu-i nimic! Veni-vor alții „de sorginte” să se înfrupte la plăcinte, ca cei plecați pe-un firfiric. De pleacă japițele - crema, să radă tot prin occident, dezastru e doar aparent... De s-or întoarce... e problema! Când zboară câte-o hăbăucă să facă bani, vânzându-și trupul, iar nu-i nimic că, sigur, stupul mai poate încă să producă. Mâhnirea mare e atunci când pleacă vârfurile-afară, când în sărmana noastră țară rămân doar javre, prin spelunci. Când pleacă doctori, ingineri, vânjoase mâini calificate, sunt sigur, din stupiditate, al nostru drum e... nicăieri! Când vârfurile pleacă-afară să facă treburi de... haram, presimt că aparțin de-un neam ce-i gata-gata să dispară! București – 20 octombrie 2019

Autor: Eugen Laurian În lumea nebună în care-ți petreci amarul și viața de rob și de câine, înlătură-ți grija de ieri și de mâine, trăiește în „astăzi”, privește și treci! Când vezi nebunia în care te-neci de-atâtea ispite, necazuri, angoase, nu-ți umpli desaga cu trebi nemiloase... Nu-ți umpli desaga, privește și treci! Când mișună-n lume atâția zevzeci în stare de crimă, hoție, minciună, încrede-te-n tine, gândește, te-adună, evită micimea, privește și treci! Și dacă vreun mahăr ar vrea să te-apleci umila-ți cocoașă s-o vadă mai mare, respiră puternic, răspunde-i că n-are putere asupra-ți, privește și treci! Când inima-ntr-una te-ndeamnă să pleci și gânduri senine te-mping la schimbare, nu-i cale întoarsă, dă-i minții crezare, privește ’nainte, privește și treci! În nopți nemiloase și-n zilele seci când gândul te-abate din calea sortită, găsește-ți parcursul prescris de ursită și mergi înainte, privește și treci! Din

Autor: Eugen Laurian Chiar de-l cată-n lumea toată, omului care-i flămând binele-i stă doar în gând: îl găsește... niciodată! Și oricât ar vrea să-învingă   (ce-i sărac, e tot sărac!), binele-i pe fund de sac: nici nu poate să-l atingă! Chinuind la el s-ajungă – om sărac „vai, mama lui!”, prinde-a fi al nimănui: ultima măslină-n pungă! Bragadiru – 30 martie 2018

  Motto: Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Nichita Stănescu Autor: Eugen Laurian Cum n-am mai fost de-atunci, așa cum cred, capabil a mima nedumerirea și n-am avut tăria s-o reped, cu mutra sfidătoare de aed, i-am acceptat, neprihănit, nelegiuirea. Nu pot a ști de unde-a apărut leoaica agresivă și hapsână ce a pătruns, parșiva, naivă-n așternut; deși-o doream cândva, acum n-aș mai fi vrut să mă testeze, iar, și-apoi... să și rămână. S-a cuibărit ușor la pieptul meu anticipând că voi îngădui prezența necunoscutei agresive – de liceu, în identificarea unui nou trofeu, la braț cu desfătarea și cu insolența. A tras cu grijă plapuma pe noi șoptindu-mi lucruri nemaiauzite... Doinind din frunza veștedă de caprifoi a răscolit pasiuni în creieru-mi vâlvoi, trezind deprinderi vechi, aproape adormite. M-a săgetat cu-n aer de succes necunoscuta mult prea tânără, iubirea... Și a mușcat leoaica în exces cu lăcomia-i crudă