eugen laurian

Autor: Eugen Laurian Ne pleacă hoții?... Nu-i nimic! Veni-vor alții „de sorginte” să se înfrupte la plăcinte, ca cei plecați pe-un firfiric. De pleacă japițele - crema, să radă tot prin occident, dezastru e doar aparent... De s-or întoarce... e problema! Când zboară câte-o hăbăucă să facă bani, vânzându-și trupul, iar nu-i nimic că, sigur, stupul mai poate încă să producă. Mâhnirea mare e atunci când pleacă vârfurile-afară, când în sărmana noastră țară rămân doar javre, prin spelunci. Când pleacă doctori, ingineri, vânjoase mâini calificate, sunt sigur, din stupiditate, al nostru drum e... nicăieri! Când vârfurile pleacă-afară să facă treburi de... haram, presimt că aparțin de-un neam ce-i gata-gata să dispară! București – 20 octombrie 2019

Autor: Eugen Laurian În lumea nebună în care-ți petreci amarul și viața de rob și de câine, înlătură-ți grija de ieri și de mâine, trăiește în „astăzi”, privește și treci! Când vezi nebunia în care te-neci de-atâtea ispite, necazuri, angoase, nu-ți umpli desaga cu trebi nemiloase... Nu-ți umpli desaga, privește și treci! Când mișună-n lume atâția zevzeci în stare de crimă, hoție, minciună, încrede-te-n tine, gândește, te-adună, evită micimea, privește și treci! Și dacă vreun mahăr ar vrea să te-apleci umila-ți cocoașă s-o vadă mai mare, respiră puternic, răspunde-i că n-are putere asupra-ți, privește și treci! Când inima-ntr-una te-ndeamnă să pleci și gânduri senine te-mping la schimbare, nu-i cale întoarsă, dă-i minții crezare, privește ’nainte, privește și treci! În nopți nemiloase și-n zilele seci când gândul te-abate din calea sortită, găsește-ți parcursul prescris de ursită și mergi înainte, privește și treci! Din

Autor: Eugen Laurian Chiar de-l cată-n lumea toată, omului care-i flămând binele-i stă doar în gând: îl găsește... niciodată! Și oricât ar vrea să-învingă   (ce-i sărac, e tot sărac!), binele-i pe fund de sac: nici nu poate să-l atingă! Chinuind la el s-ajungă – om sărac „vai, mama lui!”, prinde-a fi al nimănui: ultima măslină-n pungă! Bragadiru – 30 martie 2018

  Motto: Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Nichita Stănescu Autor: Eugen Laurian Cum n-am mai fost de-atunci, așa cum cred, capabil a mima nedumerirea și n-am avut tăria s-o reped, cu mutra sfidătoare de aed, i-am acceptat, neprihănit, nelegiuirea. Nu pot a ști de unde-a apărut leoaica agresivă și hapsână ce a pătruns, parșiva, naivă-n așternut; deși-o doream cândva, acum n-aș mai fi vrut să mă testeze, iar, și-apoi... să și rămână. S-a cuibărit ușor la pieptul meu anticipând că voi îngădui prezența necunoscutei agresive – de liceu, în identificarea unui nou trofeu, la braț cu desfătarea și cu insolența. A tras cu grijă plapuma pe noi șoptindu-mi lucruri nemaiauzite... Doinind din frunza veștedă de caprifoi a răscolit pasiuni în creieru-mi vâlvoi, trezind deprinderi vechi, aproape adormite. M-a săgetat cu-n aer de succes necunoscuta mult prea tânără, iubirea... Și a mușcat leoaica în exces cu lăcomia-i crudă

 Autor: Eugen Laurian Hoinărind prin nord, prin sud, căutându-te mereu te-am găsit într-un turneu... Eram verde... eram crud... Erai coaptă și visai calea către împlinire... Eu, sărman, ți-am dat iubire din ce am... și tu nu ai. Cu speranța prinsă-n ram ți-am statornicit privirea încărcându-mi fericirea că te simt... și că te am. Dându-ți sufletul obol, toată tihna și visarea, ți-am dat cerul, ți-am dat marea, din prea plin sau... din prea gol. Nu mai vreau nici să te-ascult, pleacă-n drumul tău, ispită, soarta-mi este hărăzită din puțin ori... din prea mult! Vreau acum doar să amân visul iernii slut și crunt... Doar acum când, parcă, sunt nici prea tânăr... nici bătrân. Tinerețe, mă înclin  înaintea dumitale închinându-ți osanale din prea mult ori... prea puțin. Inocenței, cea dintâi, i-aș da mintea de pe urmă ce-n zadar în mine scurmă: Cum să pleci?   Cum să rămâi? Bragadiru – 25 martie 2020

Autor: Eugen Laurian Mă-ntâlnesc, ades, cu moartea într-o margine de crâng; nici, măcar, nu-mi dă binețe... și ea râde... și eu plâng... Reproșându-mi, în cuvinte: – N-ai mai scris, măcar, un rând ! îi răspund, în râs, cu glume... și ea râde... și eu râd... Bănuind că n-am prins sensul și văzându-mă nătâng: – De nu scrii, te iau cu mine ! și ea plânge... și eu plâng... Îi zăresc, de jos, din criptă, chipu-i slut... și strâmb... și hâd... și îi strig: – Să pleci, satană...! și ea plânge... și eu râd ! București – 08 iulie 2014 Din volumul de poezii „Calea spre sapiență”, publicat la editura „Favorit”, București, 2016, care a obținut „Marele premiu al Clubului Amiralilor” pe anul 2016.

   Autor: Eugen Laurian În pădure-n prag de seară, pas în pas și labă-n labă, se plimbau două-mblănite cu-o intenție de rapt. Merg cât merg pe drum, alături, când de-odată unu-ntreabă: –  Auzi, măi!... Ia zi-mi tu mie!... Ce-animal ești tu de fapt?... –  C um îți poți da lesne seama, nu-s decât un câine-lup! –  Cum așa?... intreabă primul înfrângându-și scârba silei; Cum așa?... Ori n-aud bine?... Scuză-mă că te-ntrerup! –  Mama-i câine, tata lup – simplu ca lumina zilei! După alți pași împreună, câinele întreabă rar: –  Tu ce ești?... Că ești cam mare!... Nu te pot adulmeca! –  Poate că nu-ți vine-a crede, dar io-s ursul-furnicar! –  Du-te mă-n bătaia puștii!... Nu se poate așa ceva!...