Prin ochiul alidadei

Conform unui anunț al Forțelor Navale Române sărbătorirea Zilei Marinei de anul acesta (15 August) se va face „doar virtual”. Este de înțeles și de acceptat. Cum Pandemia Covid-ului își arată colții pretutindeni, era de așteptat și o asemenea măsură. (Chiar m-am întrebat la un moment dat, „oare cum se pot desfășura activitățile firești pe o navă de război - unde densitatea este probabil una dintre cele mai impresionante din lume - în condițiile purtării măștii și a păstrării distanțării fizice?” Răspunsul nu l-am identificat și nici nu-l voi căuta prea mult!).

M-am pus, în schimb, în pielea celor care, după o viață întreagă petrecută pe puntea de comandă, a venit momentul retragerii... Mulți, foarte mulți dintre cunoscuții mei (unii chiar foarte buni prieteni!) au lăsat „comanda telegrafelor și timonei”, a unor sute de membri ai echipajului pe care chiar ei l-au antrenat și sudat și au trecut la „obișnuințe domestice cu care nu erau obișnuiți”. Ariile de cuprindere și acțiune s-au micșorat, răspunderile așișderea..., până la geometria apartamentului sau curții fiecăruia și, eventual, traiectoria, neghidată de vreun compas magnetic ori după principiile navigației stelare, a drumului până la piața din colțul străzii.

Lor și tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, și-au intersectat traseul carierei personale cu bucuriile și vicisitudinile vieții de marinar le-am dedicat gândurile ce urmează. Sper ca minimum 4-5 dintre ei să se recunoască, măcar în parte, în strofele de mai jos!

La Mulți Ani tuturor marinarilor României, pe oricare din meridianele Lumii s-ar afla!!!

Prin ochiul alidadei

Autor: Eugen Laurian

Ca un motiv al grijii ce mi-o poartă

de când tindeam s-ajung argonaut,

amurgul, un amic necunoscut,

m-a căutat alaltăieri la poartă

să-mi spună c-a descoperit o nouă hartă

pe care încă nimeni n-a putut

să navigheze-n „zero absolut”

pe marea vieții, crudă și deșartă.

Nu m-a găsit...

Eram plecat călare

să domolesc stihiile naturii

când vântul slobozit din baierele urii

sondează-n profunzimi adânca mare

să răscolească zdravăn legea firii.

Și ca o ștrengărie, ori simplă provocare,

mi-a aruncat pe pragul ușii de intrare,

misterioasă, harta vremuirii.

Eu, lupul alb al mării nealbastre,

sosit la țărmul unic, nefiresc,

scăpat din naufragii și dezastre,

las locul larg al pribegirii noastre

întâiului venit pe ape ce icnesc

când aprigele vânturi se-mpletesc

cu visele și dorurile voastre.

Las alidadei timpul petrecut

pe mări străine, țări și continente,

cu vagi discuții ori aranjamente,

cu azimuturi vechi și relevmente

uitate-n bastinajul absolut

al ultimei manevre imprudente

și acostez la cheul de-nceput.

Să vă conving acum, la despărțire

că marea nu-i doar tainică iubire,

am căutat în minte un proverb

să născocesc zicala potrivită

la ceas de acostare infinită

în care chiar și dorurile fierb;

când marea, stând la pândă, pregătită

să nimicească navă și iubită,

mai suduie,-ntre valuri, câte-un verb.

Dar n-am găsit...

Erau plecate, toate,

cu pribegia ultimului val

ce-a coborât în mare, abisal,

să-nștiințeze uliți și palate

că, dintre toate apele-ncercate,

aceasta-i agresiva, tumultoasa mare

ce m-a supus la cea mai grea-ncercare

pe puntea de comandă, din timp – atemporal.

Din toate patru carturi hărțuit

de vânturi largi, de valuri, de uitare,

o viață-ntreagă pribegind pe mare,

compasul meu magnetic, învechit,

zadarnic mai forțeaz-o încercare

să-mi corecteze drumul către asfințit –

suprema datorie și... ultima chemare!

Am acostat la țărmul potrivit

cu adâncime sigură sub chilă;

voi încerca să scriu o nouă filă

din drumul vieții ce mi-a fost sortit

făcându-mi, din memorii, o flotilă

cu care navighez la infinit

pe marea de pe urmă... terestră și stabilă.

Voi strânge strașnic springul de la prora

să nu-l mai poată nimeni dezlega...

Spre-a nu gândi că, poate, cineva

mă va tenta cu infinitul zării,

voi mai fundarisi și ancora uitării

și voi struni teribil în vele aurora

când vântul pribegirii-și va întinde hora

să mă cuprindă-n mrejele plecării

pe infinite drumuri de valuri frământate.

Apoi, cu drag și amabilitate,

prin alidada sufletului meu,

voi identifica ființe dragi din curcubeu

și din îndepărtatele tării albastre,

ce, acompaniindu-mi gândul în serile târzii,

m-au însoțit pe calde mări din miazăzi

atenuând neliniștiri sihastre.

Le voi promite sacru, marțial,

că-mi voi păstra priceperile, toate,

de a-mi conduce nava magistral

pe cunoscutul drum al ultimului bal

al vieții noastre dezrădăcinate

când eu voi naviga doar printre gânduri, poate...

*** *** ***

Amurgul, un amic necunoscut

frumos la chip, tenace, precaut,

pe care, evitându-l, l-am surprins

că vrea să mă-nsoțească dinadins

și-mi dă târcoale de o bună vreme

să mă ademenească-n curțile boeme

cu nostalgii, aleanuri, remușcări,

(c-am evitat sfidarea-atâtor altor mări!),

spre-a mă retrage-n stihuri și poeme.

Mă-mbie-acum și-ar vrea să îmi propună

a colinda de-a pururi, împreună,

ținuturi noi și necutreierate,

văzute doar de cer și ubicuitate,

ce-au fost pe vremurile noastre de-nceput;

ochind prin alidade fermecate

un țărm de mare încă neștiut,

mă-ndeamnă-a poposi acolo, poate...

Și cum, de azi ’nainte, suveran

în drumurile mele adecvate

străbaterii atâtor mări uitate,

voi fi pe mapamond întâiul pământean

ce-și va regla compasul – an de an,

spre nordul infinit, uitând de longitudini,

de circumstanțe, de incertitudini;

voi arunca tableta, GPS-ul

și, refuzând tehnologia și progresul,

m-oi așeza la vatra mea de doruri și alean

intrând, încet, cum voi putea,-n meridian!

Și voi lăsa în voia lui amurgul

să-mi lumineze calea de final

spre ultimul și cel din urmă mal,

așa cum vruta-n ceruri, Demiurgul!

Bragadiru – 18 iunie 2020