eugen laurian

Eugen Laurian Cu ușa dată-n lături, ca pentru-a invita pribegi venind de-aiurea, grăbiți, să-ți treacă pragul, acolo de-i aduce hazardul ori drumeagul spre-a-și redresa vigoarea și mintea, a intra... Nu ți-ai făcut ’năuntru nici vatră, nici cuptor, ci, doar, o mică iesle în singura odaie ce-i, dacă oboseala sau frigul mă îndoaie, palatul cel mai sigur și mai odihnitor. Nu ai în tine-avere ori lucruri fără rost, ci, doar, însingurarea și liniștea deplină... Dar ai atâta spirit și inimă creștină încât în tine-i Domnul!... Și sigur adăpost. Căciulă adormită în raiul carpatin, menită să vegheze al vremurilor treacăt, stai fără priveghere, împrejmuiri sau lacăt, înfiptă-ntr-o costișă ca ofu-ntr-un suspin. Cu straja de pe creștet, a munților tăcuți, ești, peste generații, prin ani, prin anotimpuri, simbolul dăinuirii prin aprigele timpuri când vin, cu spuza vremii, tot felul de ”virtuți”... Trăind spre veșnicie, cu Dumnezeu vecină,

Eugen Laurian De ce aveam un loc fruntaș între națiuni și-n lume și-acum suntem ca vai de noi, de râsul Europei?... De ce-am ajuns atât de jos, la limita sincopei, și nimeni nu-i răspunzător de ce-a făcut, anume?... De ce?... De ce pe vremuri se putea aici să se trateze ai noștri ”bravi conducători”, în clinici și spitale, iar astăzi se doftoricesc de junghi sau amigdale doar pe la Roma, ori Paris, sau clinici vieneze?... De ce?... De ce-nvățau copii săraci cu-atâta acribie când nu era curent sau gaz?... Cum se putea atunci să-nveți când te snopea nevoia?... De ce n-aveam analfabeți? Iar astăzi, zeci de mii de inși habar nu au să scrie!... De ce?... De ce ’nainte se putea s-avem un loc de muncă și exportam mai mult decât se importa de-afară?... De ce acum doar importăm, cu surle și fanfară, și tinerii ”ni-i exportăm” că țara ni-i aruncă?... De ce?... De ce pe vremuri când mergeam la mari olimpiade vedeam sportivii noștri bravi

Eugen Laurian Nu pot să-ndrept eu lumea, nici taine să dezleg... Și nici să schimb natura... Pot, doar, să-o înțeleg... N-am să detest lichele, netrebnici ori otrepe... Și nu le-admir prezența, vreau, doar, să-i pot percepe... Când știu că lumea asta-i făcută – nu de zei – nici nu le plâng absența, nici nu m-amuz de ei. Nimic din ce-i în viață nu voi disprețui am grijă, doar, întruna, a nu păcătui. Nu vreau să știu de toate, nici lauri să culeg!... Vreau, doar, îngăduință, și, doar, să vă-nțeleg!... Bragadiru – 30 ianuarie 2017

Eugen Laurian Amestecați în moarte la loc de înhumare, își dorm, prin veacuri, somnul în tihnă și-n poveste și ortodocși destoinici..., și musulmani cu stare veniți, la gura apei, cu șapte-opt neveste..., și lipoveni cu barbă, goniți de-a lor credință spre a-și păstra cutuma, de rit, la închinare, care-au găsit la Istru atâta-ngăduință încât s-au pus în Deltă spre înrădăcinare. Mai sunt, la locul veșnic, evrei veniți în grabă să pună de-o-vârteală, negoț, sau mic gheșeft..., și greci, punând și marfă și suflet pe tarabă din zveltele corăbii, spre-a câștiga un left..., și marinari de-aiurea, sosiți în pribegie din toată Europa, având un rost anume, ce și-au găsit odihna aici, pe veșnicie, în cimitirul unic din capătul de lume. Dacă putem, în moarte, să fim în țintirim uniți de-aceeași soartă în inima naturii, să nu putem, în viață, în pace să trăim din cauza credinței... a vrajbei... și a urii?...                                    

Eugen Laurian Înconjurat de patimi, de gândurile-mi grele, aud tot mai aproape sonorități de flaut; turist în mine însumi, cotrobăiesc, mă caut dar nu găsesc sorgintea neliniștilor mele... Căutător tenace, alerg încolo-ncoace să regăsesc, aievea, în mine-un echilibru... Lovesc adânci cotloane prin trageri de calibru și-mi irosesc degeaba resursele-mi sărace. Scormonitor în mine, al vremurilor duse, pe cel ce-am fost odată îl caut pretutindeni... Orbecăiesc întruna în amplele-mi descinderi să-ncerc răspunsuri limpezi la întrebări nepuse... Fiindu-mi peste poate a-mi recunoaște eul mă-nchid în carapacea aducerii aminte și caut, îndărătnic, nespusele cuvinte cu amfibrahu-n brațe, cu iambul și troheul. Bragadiru – 15 noiembrie 2017

Eugen Laurian  Chiar dacă cinstea și onoarea s-or risipi sau vor pieri, să fii cinstit oricând, oricum!... Altminteri ce vei deveni?... Chiar dacă ce-ai zidit o viață vor dărâma alții-ntr-o zi, să construiești oricum, oriunde!... Altminteri cine-ar construi?... Și dacă-având înțelepciune toți oamenii te-or gelozi, s-aspiri oricum la-nțelepciune!... Altminteri cine-ar mai gândi?... Chiar dacă oamenii – neoameni ca brutele s-or comporta, tu să le ierți oricum purtarea!... Altminteri cine-i va ierta?... Chiar dacă binele de astăzi va fi văzut de mâine rău, continuă să faci doar bine!... Altminteri nu te-ai duce-n hău?... Și dacă nu va fi de-ajuns tot binele spre-a-ndestula, dă-i lumii tot ce ai mai bun!... Altminteri cine îi va da?... Chiar dacă mâine fericirea în jurul tău n-ar chicoti, s-aspiri mereu la fericire!... Altminteri ce-ai mai năzui?... La urma urmei tot acordul nu-i între tine și vreun zeu, ci toată armonia este doar între

Eugen Laurian Cât, încă, stai la poale și, încă, n-ai cum ști cât e de greu urcușul și ce efort impune, ești numai temerarul ce nu-i în tensiune și nu pricepi urcarea ce jertfă presupune... Ești, încă, cel ce fost-ai... și nu cel ce vei fi! De-abia în cățărare spre piscuri argintii, când chinurile, toate, la abandon te-ndeamnă, când inima și gândul, și mușchii te condamnă, schimba-te-vei cu totul... Și-abia atunci înseamnă că-ncepe transformarea spre cel ce vrei să fii!... De n-ai oprit urcarea, continuând să sui porni-se-vor în tine schimbările profunde, curajul și tăria încep să te inunde; te-ntrebi de se mai poate, iar cugetu-ți răspunde că-ncepe-a ta izbândă și-ncepi să te impui! Când ai ajuns pe culme și țelul ți-ai atins te caută-n lăuntru să vezi schimbarea-n bine... Ai biruit în lupta, în primul rând, cu tine! Știind de azi-nainte victorii a obține vei fi învingătorul..., și niciodată-nvins! Vei întâlni în cale urcușuri înd

Eugen Laurian Motto: Mișcarea aripilor unui fluture astăzi, în timp poate produce o mică schimbare a atmosferei.   Edward Lorenz - „ părintele” teoriei haosului şi al efectului fluturelui Visez... Visez adesea cuvinte potrivite menite să înjghebe, în stil și-n conținut, un vers pictat de gându-mi, anume conceput să zdruncine în lume convingeri veștejite... Un vers, din goana vremii urcând abrupt spre creste, pătruns în conștiințe decis, răscolitor; un tremurat de aripi, al fluturelui zbor ce-n timp provoacă-n lume tornade și tempeste. Visez un vers anume... Doar gânduri răvășite bătându-mi darabana sub tâmplă și-n timpan ce poartă, câteodată, statura de ocean ca lacrima din pleoapa prințesei adormite. Un vers care stârnește al sufletului tremur precum din măruntaie gonește spre înalt vibrația monedei căzută pe asfalt ce-a scuturat pământul și-a provocat cutremur. Visez... Dar oare visu-mi va deveni și crez în zvârcoliri de vorbe

Eugen Laurian A poposit, ca fulg, la ușa mea o frunză-n vânt, de toamnă ruginită; oftând adânc, de pașii mei strivită, a încetat a fi ce-a fost... cândva. Făcută zob de pasul apăsat, nici n-a-ncercat, cumva, să se opună și stă acum, sub talpa-mi, împreună cu sufletu-mi... amarnic bulversat. Strivită frunză... suflet răvășit mă dojeniți cu-atâta cerbicie încât gândesc c-așa a fost să fie: să stau zdrobit, de-acum..., la infinit! Bragadiru – 15 noiembrie 2016

(la 50 de ani de la absolvire) Eugen Laurian Liceul, ce, odată, mi se părea gigantic, m-a așteptat, anume, cu aeru-i romantic în pieptul său de munte, pe buză de colnic; deși era același, mi s-a părut mai mic... Stătea pe delușorul din vremea de demult când tot tindeam într-una spre-a deveni adult; dar astăzi, la-ntâlnirea a ”doar” 50 de ani, mi s-a părut a-mi spune c-am fi contemporani... Descumpănit amarnic, am zăbovit o clipă... Pe camarazii clasei i-am căutat în pripă sperând a-i recunoaște pe toți colegii mei; dar am zărit, în grupuri, doar parte dintre ei!... Erau doar cei pe care i-a ocrotit natura și cărora, chiar, cerul le-a protejat făptura de toată soarta aspră, haină, hrăpăreață; și, doar, Divinitatea i-au mai ținut în viață... Mi-am întâlnit amicul pe care l-am avut; Părea a fi profesor... Nu l-am recunoscut!... L-am întrebat cu grijă, cu teamă, cu sfială: ”La ce mi-ați fost profesor?... Și ce-ați predat în școală?”

(melancolie destinată colegilor de liceu militar, la 50 de ani de la absolvire) Eugen Laurian Visez la clipa-n care, îmbătrânind mereu, voi deveni, o noapte, elevul de liceu când inocența-n sine mi-era bun adăpost; iar eu să fiu același, așa cum am mai fost... Să mi se-aducă masa și eu doar să mănânc... Dup-un program de seară să cad în somn adânc iar către dimineață să nici n-aud chemarea; plantonul de serviciu strigându-mi: ”Deșteptarea!!!” Să pot urca pe dealuri, s-ajung iar pe Rarău, să fiu ce-am fost odată, cuminte și... flăcău și-n pas de defilare, semeț ca la paradă, să nu-mi mai pară mersul... și trudă... și corvoadă... Mi-e dor să fiu iar tânăr, să nu știu ce se-ntâmplă, să n-am mătasea bărbii, nici ghiocei la tâmplă, să port emblemă-n frunte și lampas la picioare, și-abia la ora zece să fac înviorare... Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu adult și-aș vrea să fiu același, ca-n vremea de demult, imberbul fără barbă, mus