eugen laurian

Eugen Laurian Chiar dacă-mi umbli, toamnă, prin lada cu-amintiri și-mi răscolești, adesea, tot felul de păcate, te rog, păstrează-mi toamnă chiar ridurile – toate!, dar nu-mi lăsa acolo și oful din priviri. Iar dacă vei deschide, cumva, și alte lăzi de n-oi putea distinge nici lună, nici luceafăr, te rog, menține-mi toamnă doar mersul încă teafăr spre-a colinda, aiurea, prin parcuri și pe străzi. Acaparat, vremelnic, de mari nesăbuințe, uitând să pun și lucruri de vază în desagă, păstrează-mi, dragă toamnă, memoria întreagă cu tot alaiu-n zbucium al micilor dorințe. Preocupat, întruna, de-a gândului rugină ce-mi răscolește patimi din viața-mi agitată, te rog, menține-mi toamnă și inima curată în primăvara care... poate-o voi să vină. Zvârlite-n mare grabă, în ordinea crescândă din lada cu memorii bătute-n chihlimbare, păstrează-mi, dragă toamnă, și gândurile-mi clare în perspectiva iernii ce stă, parcă, la pândă. Mai zăbovesc și-

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car

Eugen Laurian Crâșmarule, când îmi aduci, tu, vinul să nu mi-l pui în sticle și pahare!... Să-l verși din damigene în ulcioare că vreau să-l sorb, pios, ca tot creștinul din cupe de pământ atent lucrate de-o mână, de artist, blagoslovită. Știind că în argila dogorită plângea, sub foc, întreaga nuditate a sutelor de torsuri și picioare ce-au adormit prin locuri fără milă, de-unde-olarul și-a luat argilă să-ți facă ție cupe princiare, voiesc a mângâia și căni și chiupuri ce-au fost, cândva, ca el, ca ea, ca tine... Ființe vii ce-au vremuit spre mine, în mii și mii de ani, prin zvelte trupuri. Crâșmarule,  voiesc s-aduci ulciorul cu vinul sângeriu la jumătate... Și cupa cu motive colorate din care-aș bea eu, singur, muritorul, nu vinul tău, ce-a început a plânge cu lacrimile celor din pământuri împrăștiate de olari în patru vânturi, ci vinul prefăcut, de lut, în sânge. Crâșmarule, se bea din cupe vinul și nu din sticle moarte