eugen laurian

 de Eugen Laurian A nins, azi-noapte, ca-n povești, cu fulgi mai mari ca bucuria cu care s-a-mbrăcat câmpia la margine de București. M-a îndemnat ceva, anume, nepotului să-i fac un om înalt, voinic și monocrom din albul ce-ascundea o lume. L-am prins, la brâu, cu cingători, pe cap i-am pus o mândră vază; doi ochi frumoși, din căcărează, priveau spre blânzii trecători. Ca nas, ardeiul roș’ și mare capta privirea tuturor, iar gura, surâzând ușor, era o dulce încântare cu buzele-i răsfrânte-n lături... Urechile, cam clăpăuge, purtau, în lob, două belciuge... Mai jos, ca brațe. două mături... Scrutau, cei mici, după zăplazuri, colosul alb autohton, minunea mea din Parthenon... Dar mi-a adus numai necazuri...  *  *  * Priveam lucrarea, mândru foc, extaziat de nu se poate când una mi-a strigat, din spate: „Nu te credeam un dobitoc!... Cu firea ta de cioclovină să știi că m-ai băgat în draci! Femeie trebuia să

de Eugen Laurian Aștept necuprinsul să vină, să cearnă din albele-i plete ninsori cât un veac, s-aprind șemineul din strâmtul iatac și, plin de dorințe, să-ncerc să te-mbrac în propria-ți piele de sfânt și de drac în care îți place să treci la atac... Iar eu, un netrebnic – nebun maniac, să mint ca-n poveste.. Poveste de iarnă. S-adast infinitul să sune din goarnă chemarea nebună de dulce atac și-n tainica luptă, flămând și buimac, să-i pun nedorinței doritul capac... Să dreg așternutul cu unicul leac și-acel neastâmpăr ce-ți vine de hac... Să rog neșfârșitul, scrutând din cerdac, să-mi spun-o poveste... Poveste de iarnă. Și-apoi, universul, cernând, să aștearnă povești nesfârșite din alb zodiac... Cu gânduri rebele doresc să te fac să crezi în poveste și-n patima – leac, iar eu, păcătosul, să strig și să tac ursitelor taine pătrunse-n iatac... S-adorm în miracol... Și-apoi să prefac minunea-n în poveste ... Poveste de ia