eugen laurian

Eugen Laurian Un boț din lutul negru în care mai zvâcnește o umbră de ființă sau, poate, doar un gând e pus pe-al roții taler... Apoi, cu gestu-i blând, olaru-l freacă-n palme și,-atent, îl potrivește pe verticala axei și-a roții... Ce crea-va din vaga plămădeală de mâl și humă moartă?... O cană?... Ori o oală?... Sau, poate, chiar o artă?... Cu ce-și va umple vremea spre-a-și săvârși isprava? Oprindu-se o clipă ca pentru-o cugetare, olarul zăbovește cu ochii în pământ... Apoi boscorodește ceva, ca un descânt, ridică ochii-n ceruri... Și-ncepe-a sa lucrare. Și-nvârte talpa roții încet, încet, ’nainte și roata ia viteză spre-a nu se mai opri... Și-n timp ce lutul moale nu e ce pare-a fi, îngână iar, în șoaptă, neclarele cuvinte. În fine, ia, centreză, și lut... și mâini... și apă... și degetele-i boante apasă lutul moale ce prinde-a se preface încet, ușor, agale, în ceea ce nici mintea nu-ncearcă să priceapă. Văzând olaru-n

Eugen Laurian  Șoptește marea, dimineața, doar celor predispuși la reverie... Doar celor ce aseară, ieșind din apatie s-au dus pe malul mării s-o vadă scânteind sub raza lunii pline, în valuri de argint ce-au plâns de fericire, prin stropi, ca-ntr-o beție. Doar celor ce ast’-noapte, când au vorbit cu marea din jilțul din terasă, au lăcrimat sub geană, iar dis-de-dimineață au străbătut, în goană, nisipul ud al plajei să-i simtă răsuflarea. Doar lor le spune marea prin câteva cuvinte și șoapte iscusite, ca dintr-o întâmplare, ce s-a-ntâmplat în noaptea cea dusă la culcare sau cele petrecute cu-o seară înainte. Doar sufletelor care pășesc de dimineață prin apa adormită le spune să audă secretul viu al nopții păstrat, cu-atâta trudă,  de marea-nvolburată ce-n valuri se răsfață și udă, ritmic, plaja, nisipul, digul, malul... Prin nu știu ce miracol, abia atunci se-ndură să-mi spună pe șoptite din tăinuita-i gură ce-a auzit prin no