eugen laurian

Eugen Laurian Dacă vezi o lume tristă, cu necazuri, cu-ndoieli, fă, ceva, s-alungi tristețea, să o scoți din cătrăneli... Dacă poți să faci, aievea, fericit pe cineva nu mai sta prea mult pe gânduri, fă-o iute, nu-ntreba ! Nu-ncerca să treci, de-a sila, o băbuță peste drum; s-ar putea să iei papară și, apoi, să nu știi cum să dregi, iute, busuiocul... și-o să dai de-o anevoie... Dacă vrei să faci un bine, fă-l atunci când e nevoie ! Sunt pe lume situații când e rău... și rău... și rău... Fă ceva să-ndrepți meteahna ! Fă să-ți vezi aportul tău ! Dacă poți să faci un bine, atunci fă-l neabătut, n-aștepta să ți se-ntoarcă binele ce l-ai făcut ! Când îți dăruiește viața tot ce-ai vrut, fără buclucuri, cum să fi catran la suflet și pe alții să nu-i bucuri ? Căpătând din plin și zdravăn, dobândind atâta parte, și având atâta bine, dă și tu... dă mai departe ! Mulți sunt cei în disperare și-au nevoie de-ajutor, dar mai mulți sunt cei ce-ndură..

  Eugen Laurian Cu cască, blugi și cu veston inventatorul Davidson gândea, la rai, când a ajuns: „ Ce am făcut e îndeajuns să fiu primit, în raiul sfânt, cu toți cei buni de pe pământ !” Printre muriți, mumii și moaște, bătrânul Petru-l recunoaște: – Un nou venit aici ! Pardon, nu ești, tu Arthur Davidson?... Cu Harley și cu alte nume ai pricopsit întreaga lume – motociclete... una și-una !... Tu... ți-ai plătit de mult arvuna, așa că-aici, drept mulțumire, tu vei avea o întâlnire ce-o aranjez, pe loc, chiar eu, doar tu și... bunul Dumnezeu ! Venind la el, tu, – om de vază – nici îngerii n-or fi de pază ! Deschise poarta... lin păși și fața Domnului privi... Recunoscându-l, Dumnezeu îi spune bunului ateu: – Ți-o spun, chiar eu, din preambul, tu n-ai de ce să fi fudul ! Ai inventat bolid util dar mult prea scump... și instabil, și poluarea mă surprinde, și face zgomot cât cuprinde... Nu-l poți lua decât în ra

(dedicată contraamiralului Puiu Zemba, la împlinirea vârstei de 75 de ani) Eugen Laurian O punere în temă... Ce ar putea încăpea în trei sferturi de veac?... Poate, o istorie întreagă... Poate, clădirea și dărâmarea unei societăți... Poate, o viață de om trăită în contextul consecințelor rezultate în urma vânturilor și valurilor vremurilor abătute asupra arealului geografic în care pronia cerească ne-a hărăzit să respirăm... Poate cariera unui om, dedicată, aproape în exclusivitate, slujirii nevoilor naționale pe ”fronturile” albastre ale intereselor maritime și danubiene...  Sau, poate, toate la un loc și, încă, multe altele... Dar intră, cu siguranță, viața unuia dintre cei mai înțelepți și iubiți profesori pe care i-a avut Academia Militară Generală: domnul Anatolie Zemba. Până mai deunăzi avusesem impresia că, fiindu-mi coleg de catedră o bună bucată de vreme, în urmă cu un sfert de veac, (și îndrăznesc a spune că și prieten!), prea puținele lucruri pe

 Eugen Laurian Unde-am fost în clipa-aceea când natura prevestește prin văzduh, prin flori, prin cântec izvorârea noii zile, ca un fel de avanpost al trezirii dimineții gândurilor fără rost, n-am știut a rupe fraza și-a ieși de sub descântec... Dar eu, însumi, unde-am fost ? Unde mi-au fost ochii, oare, când, văzând atâta viață-ntr-ale zilei începuturi, n-am zărit surâsul ierbii către-a soarelui lumină, nici, plângând, regina nopții când se-nchide și suspină, nici bătăi de aripi albe din haotic zbor de fluturi... Unde mi-au fost ochii, oare? Unde mi-au fost ochii, oare, când, privind cum zburdă mieii prin saivane și prin țarcuri, n-am văzut cum crește viața și zâmbește către cer, cum își caută perechea  între taină și mister, și cum freamătă natura prin păduri... prin noi, prin parcuri... Unde mi-au fost ochii, oare? Unde mi-a fost nasul, oare, când, prin largile poiene, boncănind