eugen laurian

         Astăzi încheiem luna care a avut, poate, cel mai violent impact psihologic asupra noastră, de după război. Vor veni și altele mai dificile, mai complicate, cu mai multe pierderi umane și materiale? Poate, da... Poate, nu... Nu știu!... Oricum, nu ne-o dorim mai rea! Ceea ce știu, însă, este că ar trebui să ne aplecăm asupra noastră, să ne introspectăm și să ne schimbăm. Doar primenindu-ne mintea, sufletul și modul de acțiune am putea trece dincolo.           Da, dincolo de răutatea, de  nevolnicia noastră, de barbaria, de nepăsarea, de cruzimea și de lipsa de empatie a noastră față de toți și toate. Doar așa vom deveni mai buni, mai răbdători, mai curați, mai ascultători, mai milostivi, mai îngăduitori, mai competenți, mai oameni, mai altfel, mai alții!... O altă dimensiune (privire din viitor) Autor: Eugen Laurian Am ascultat și am rămas acasă și ne-am uitat în suflet mai adânc, n-am sesizat că drepturi se restrâng ci doar că Lumii încă îi mai pasă...

Fiind în „stare de necesitate” și neputând ieși afară decât cu animalele de companie, propun să vă vând un câine extrem de credincios. Câinele credincios Autor: Eugen Laurian Piața zilnică de păsări și-animale în Obor... – Cum e câinele acesta? îl întreb pe vânzător. – Cum să fie?... Doar se vede!... – Întrebam de sănătate, de vaccinuri, și-alte alea... – Sănătos de nu se poate! – Dar cu capul cum o duce?... E câine inteligent?... – E deștept din cale-afară!... Face tot ce-i ceri, urgent! – Spune-mi de fidelitate!... E loial, sau este-o fiară? – E fidel!... Nici nu-ți închipui!... Doar îl vând a șaptea oară! Din volumul de poezii „Sarcasme cu iz licențios”.

Dacă-i o nouă zi - un alt zâmbet, poate! Acum, că-i perioadă de restriște, mai joacă cineva la bursă? Ar trebui!...Ar trebui cumpărate acum când scad acțiunile. Iar când se va termina tot balamucul și vor vinde (dacă mai au cui! - cuie se vor găsi întotdeauna!) vor fi unii care-l vor detrona pe Țiriac de pe podiumul bogătașilor. Până atunci o încurajare: Bursa  Autor: Eugen Laurian Doi amici cu berea-n față... Mai cerând înc-o resursă, zise unul către altul: –  Bă, tu știi ce-i aia bursă?... Crește bursa, scade bursa, bursa, iarăși, merge bine... Câteodată, pare-mi-se, pică și... nu-și mai revine!... De nu-mi spui ce-i aia bursă simt că nu mai scap de stres... –  O să-ți zic – spuse amicul –  că nu-i greu de înțeles!... Cumperi, frate, o găină care-ți face ouă multe iar din ouă pui vei scoate... Și din pui, găini adulte... Tot așa, mai multe păsări ce nu-ncap și stau ciorchini pân’ ce curtea ți se umple și ai sute de găini...

Dragi prieteni,  Mărturisesc, am fost provocat!... Da, am fost provocat să scriu cele ce urmează. Și nu doar de o singură persoană. Așa de exemplu, m-a provocat doamna Doina Hanganu (soția colegului meu Marius) care, de când s-a declarat pandemia, publică pe rețeaua de socializare FB, zi de zi, un jurnal prin care încearcă să facă oamenii mai responsabili și mai buni. Sper să și reușească! Altă persoană care m-a provocat chiar ieri este dl. Botu Cristinel (norocul fie cu el!), fost colaborator de pe vreme când trudeam amândoi la o înaltă împărăție. Apreciind una dintre postările mele anterioare („Duble alibiuri”, de pe 25 martie) mi-a dat patru cuvinte cheie: „polițist, amantă, virus, Gerota” și mi-a scris „pe când una?” Așadar, iată una care sper să vă mai scoată din „strânsoarea” izolării fiecăruia!  Jurnal de pandemie -       Pamflet - (o mică atenționare: orice asemănare este pur... întâmplătoare!) Autor: Eugen Laurian Pensionar, cum sunt destui, avea și dân

Autor: Eugen Laurian  Cu o nouă secretară, toată numai sfârc și vână, domn’ director hotărăște la program să mai rămână... Inventează-o scuză nouă, (c-are un control, la șapte!), și telefonează-acasă că întârzie spre noapte. Merge-apoi la secretară și-o invită la o cină unde pun la cale seara... Și-apoi, iute la mașină... După ce-au urcat la patru, ea femeie, el bărbat, au făcut o seară ”trăsnet” în al secretarei pat. Două ore de dezastru, (un arzoi și o arzoaie!), după care tipul merge să se refrișeze-n baie... Când se uită în oglindă jos, pe gât, o pată mare, vânătă... Era ventuza senzualei secretare! Îl frământă gândul negru de scandal și acuzații și se chinuie întruna să găsească motivații... Când ajunge-acasă noaptea și dă să deschidă ușa, hop, că brusc îi sare-n brațe Mădălina, cățelușa... Și tot brusc i-apare-n minte o idee salvatoare... Se trântește jos cu fața simulând o-ncăierare.

Probabil, mulți dintre cititorii acestui mesaj înțeleg perfect ceea ce ni se întâmplă acum (unii sunt de neclintit în convingerea lor, alții doar mimează). Eu, recunosc, mă declar total bulversat, neînțelegând chiar nimic din lumea sus-pusă nouă a căror decizii ne afectează, uneori, profund viața de fiecare zi. Și, neînțelegând, caut cu obstinație o cauză. Deocamdată, n-am găsit alta mai bună decât ceea ce urmează. Catârii Autor: Eugen Laurian La vremuri noi, pozând în democrați, măgarii vechi s-au însoțit de iepe cu gândul de-a prăsi și de-a concepe urmași mai viguroși și mai dotați. Tot vrând să fie-n „cinste” tari și mari, împreunându-se cu oftică și ciudă, au zămislit cu mintea lor zăludă catâri, catâri – nici cai și nici măgari. Conform învățăturilor străvechi (Nu iese-ntotdeauna tot ce vâri!), au apărut din iepe doar catâri sadea, mai înzestrați doar... în urechi. De-atunci, în viața noastră

 Autor: Eugen Laurian Și cine crezi că mi-ar vrea bine din șleahta mare de mișei ce și-ar dori toți banii mei?... Nădejde pot avea, în cine?... Când polițistul, fără rost, insistă să mă amendeze, iar pentru bani, să mediteze profesorul mă vrea un prost, în cine să mai am nădejde?... Când cel ce dragoste-mi arată mă vinde iute, mișelește, iar cel ce casa-mi zugrăvește mi-ar vrea-o grabnic inundată, în cine să mai am nădejde?... Când avocatul, că-l plătesc, în gând, necazuri îmi dorește, iar doctorul nădăjduiește ca tot mai des să-l „omenesc”, în cine să mai am nădejde?... Când făcătorul de sicrie să-și vândă racla jinduiește, iar preotul ce morți „slujește” mă vrea întins pe năsălie în cine să mai am nădejde?... Când cel ce poarta mi-o repară mereu stricată mi-o dorește, iar cel ce țara cârmuiește m-ar vrea plecat la lucru-afară, în cine să mai am nădejde?... Când cel suit în vârful scării, scuipând în jos, m