Câinele poliglot

Eugen Laurian

Poem inspirat de „zăpăceala” care a cuprins Lumea după declanșarea războiului denumit convențional „Furtună în Deșert”, din ianuarie 1991, prin care s-a dorit înlăturarea liderului irakian Saddam Hussein. Motivația oficială pe care americanii și englezii au clamat-o întregii lumi: capturarea armelor chimice și biologice deținute de Saddam, pentru a elimina riscul utilizării lor. Unde-s armele...? Că intoxicația se vede de la o poștă...!

Și tot privind la dogul „ham”

ce s-a gândit bătrânul Sam ?

„L-am învățat ca să vorbească

engleză, rusă, chinezească,

și multe, multe alte limbi...

Și-acum, când ieși cu el să-l plimbi

n-ai chip de tihnă... și, bizar,

îți face capul calendar !

Mi-e dor să-i aud lătrătura

că nu-i mai tace, odată, gura.”

Așa gândind, încet, încet,

a și postat pe internet

anunțul, scurt, puțin prudent,

că vinde câine-inteligent.

În presa lumii, bună – rea,

anunțul, scurt, suna așa:

„Vând câine bun, inteligent,

vorbește, bine și fluent,

în peste 40 de limbi,

și nu ai cum ca să-l mai schimbi !”

Văzând anunțul, nea Ion

luă rapid, la telefon,

pe unchiul Sam și-l întrebă:

– Te ții de glume ?

Spune-mi, mă,

să nu-mi pierd timpul cu prosti,

câinele tău știe-a vorbi ?

Cam iritat, puțin surprins,

răspunde Sam foarte convins:

– Eu cred că a-ntrecut măsura,

vorbește de nu-i tace gura !

– Păi de-i așa cățel salon,

eu vin cu primul avion

și nu contează căt îmi ceri,

ofer... și-ți dau, mai mult cât speri !

A doua zi, netam –nesam,

la poarta nouă a lui Sam

dintr-un ținut, ca-ntr-o pădure,

ajunse omul să-și procure,

așa cum toată lumea crede,

cel mai isteț din patrupede...

După salut, voios, zâmbind,

zise Ion, din ochi, clipind:

– Ia, cheamă câinele aci

să văd de știe a vorbi,

să nu iau, Doamne, vreun tembel,

să văd de mă-nțeleg cu el !

Și strigă Sam, tare, în curte,

pe unde lungi... sau, poate, scurte:

– Bă, John !

Hai iute, dă piciorul

că ți-a venit cumpărătorul !

N-apucă nici să zică „ham !”

c-a și venit la unchiul Sam,

în salturi, frâne... și-n târlici,

cel mai iubit dintre amici...

S-a gudurat, a dat din coadă

și, mai apoi, ca drept dovadă,

c-a înțeles ce i-a cerut

i-ntinde dreptul, ca salut,

și s-așezat – nevoie mare –

la nea Ion, între picioare.

Și-i zice Sam în stil jargon,

românului... lui nea Ion:

– I-a-ncearcă, bre, un <speech> să legi

să vezi, cu el, de te-nțelegi !

O ia, Ion, pe românește,

să vadă... câinele vorbește ?

Și-i zice, apoi:

– De tu ești John,

să știi, ai mei îmi zic Ion,

și-am poposit din România

să-ți văd, de-ți merge scăfârlia !

Dacă-nțelegi ce îți vorbesc,

răspunde-mi !

Să mă dumiresc !

La vârsta mea, dar nu-ți spun anii,

măcar, să știu pe ce dau banii...

Răspunde-mi, doar, cu un ham-ham

nu-mi trage clapa, cumva, Sam ?

Să văd și eu... oi fi de neam ?

Ciulește John dintr-o ureche,

ca un pungaș, fără pereche...

Se scoală-ncet, se uită-atent,

spunând, mai mult decât prudent:

– Băi, nea Ioane !

Am aflat

că ești din Râmnicu-Sărat...

Ca vârstă, după cum te-ascult,

să ai 60, poate, mai mult?...

Mă bucur tare c-ai venit

și-aici, la Sam, ne-am întâlnit

să stăm și noi, încet, agale,

la două vorbe, trei taclale...

Mă bucur că te-am cunoscut !

Mult prea șocat... și-aproape mut,

încearcă, Ion, omologul,

să mai susțină dialogul:

– Cum văd, tu ai înțelepciune...

Dar, despre tine, ce-mi poți spune?

– Păi, ce să-ți spun?

Am multe, multe,

dar nu vrea nimeni să m-asculte !

Deși vorbesc cu mare artă,

cică sunt om !

Și gură spartă !

După cum scrie-n catastife,

eu m-am născut în Tenerife...

Dar nu am stat prea mult acolo

și, dintr-odată, mă văd solo,

că, într-o zi, m-au adus ai mei

să-nvăț, la școală, în L.A....

Și cum era, pe-atunci, clișeul

la Harvard, mi-am făcut liceul.

Am stat, acolo, cât am stat

și uite-mă, că-s iar mutat...

(C-așa-i modelu-aici, prin State:

te ia nevoia pe la spate,

și te tot muuuți de colo-colo,

mai rău ca firea lui Apollo !)

de data asta, la Miami

și tot stingher... și fără mami.

Acolo, n-am dus-o prea rău,

dar m-au frecat... ca pe-un dulău !

Stăteam în post, făceam patrulă,

eram mereu de caraulă,

și noaptea... și-n toiul amiezii,

s-alerg, să prind toți cubanezii

care veneau, cu bărci, pe mare

și debarcau fără-aprobare...

Atunci mi-am zis că mă retrag !

Și, după ce-am strâns ceva cheag,

am dat, apoi, la facultate

tot pe aici, cumva, prin State...

La doctorat n-am îndrăznit

deși... cred c-aș fi reușit,

că-n toată lumea e-un model !

Dar ce să faci, aici, cu el?...

Măcar de ți-ar mări simbria !

Și... sunt destui, în România !

Dar ce mai viață... și ce trai,

am dus, o vară, în Hawai...

M-au pus, la plajă, să fac pază

de pe la opt, pân’ la amiază,

de-ți spun, poate, nici nu mă crezi,

ce fete dulci, ochi japonezi,

am tot avut în vara-aceea...

Și-acolo mi-am găsit femeia...

Din prima dată – șapte pui ! –

ca pe la voi, pe la Vaslui !

În rest, doar oameni sturlubatici

și fete... și ochi asiatici...

Dar n-apucai să-mi termin anul

că m-au luat ai mei, cu-arcanul...

Cum m-au luat, mi-au și zis:

<Ham,

luptăm și-n contra lui Sadam !>

Când am trecut pe la Bagdad

am întâlnit un camarad,

un tip vioi... era integru,

era din haita <Lupul negru>,

doar ce-și schimbase, vara, lâna,

că m-a luat cu anasâna...

Și nu trecuse-o săptămână

că m-a învățat limba română !

Și-a tot vorbit, cursiv... fluent...

(vorbea chiar bine, cu accent !)

Și spune John, bătând din coadă:

– Păi, eu sunt bun și la paradă !

Ia un repaus, John... canin,

să-și tragă sufletul, puțin...

Ion, cu mâna-n sus:

– Măi, Dog,

oprește-te din monolog !

Mai taci... și nu fi căpcăun !

De vânătoare, tu ești bun ?

– Oh, șefu’ !

Lasă-mă-n durere,

că m-ai lovit chiar în... plăcere !

Păi cum să nu ?

Ce mai virtute,

am fost la iepuri și la ciute...

Că nu de mult, câțiva băieți,

am fost la rațe și mistreți...

La struți, fazani sau la gazelă

e cea mai mică bagatelă...

Te-i supăra ori nu, de vrei,

să știi că nu mă bag la lei !”

Cum n-a venit cu punga goală,

nu stă, Ion, la târguială;

ca orice vânător potent,

plătește tot... la ultim cent !

Și după ce l-a cumpărat:

– Ia, spune-mi, Sam !

De ce l-ai dat ?

Se uită Sam, puțin distrat:

– Vorbește... de m-a căpiat !

Și minte mult... și minte, bre,

de-ngheață toate apele !

Îl ia Ion, trăgând de lesă,

mergând spre noua lor adresă,

și îl întreabă, printre dinți:

– Ia zi, măi, John !

Tu, chiar, mă minți ?

Răspunde John, îngâdurat:

– Cum, măi Ioane, n-ai aflat

că pe la noi, pe-aici prin State

minciuna merge... ca pe roate???

Te rog să crezi că nu m-alint,

prin State... chiar și câinii mint !

București – 17 ianuarie 2001