Blondele și badea Mircea

     (după tăierea pensiilor militare)

Eugen Laurian

Două tinere - și blonde, în compartiment de tren,

merg unde le duce trenul – gen de fete din monden ! – 

văd în fața lor, pe bancă, singur cuc, un bătrânel

ponosit, ca vai de lume, și c-o traistă după el...

Barba-i lungă, țesălată, caier gros, din lână albă,

îi curgea pe pieptu-i mândră, ascunzând, sub ea, o salbă –

decorații și medalii de la nu știu ce răzbel,

că făcuse și războiul și-ajunsese colonel –

dar demult, demult aceasta – fosta-i lele-ai fost odată ! –

iar acum, cu burta goală și cu pensia tăiată,

pleacă la copii, că-i are duși în lumea lor să-și cate

fiecare rostu-n viață, că la el e nedreptate...

Și-au piedut cu toții slujba, fabricile s-au închis,

politrucii fură-ntruna, totul e un compromis,

înțelegeri fără noimă, cu o lege arbitrară

au ajuns stăpânii țării unsuroși veniți de-afară

care fură, fură, fură... fură azi, fură și mâine

de nu mai găsești prin țară nici un colț, curat, de pâine...

Stă bătrânul și se uită, când pe geam, când la duduci...

„Asta-i țara, bade Mircea, care-ai vrut ca s-o apuci ?...

Ai ajuns să vezi și asta, țara ta e-a nimănui !...

Țara laptelui și-a mierii astăzi nu-i !...

Dar cui să-i spui ?...

Oare mai mergeai la oaste, mai mergeai la recrutare

de era așa și-atuncea țara ta, fără ogoare?...

Mai treceai, în chiot, Prutul să te-avânți să dezrobești

ale tale plaiuri toate prinse-n chingile rusești ?...

Mai puneai la umăr pușca, mai aveai atunci temei

să primești în față glonțul, ca la Oarba, ori Carei ?...”

Stă bădia,-nchide ochii, se gândește la mormânt...

Fața-i palidă ca varul, barba-l trage-nspre pământ,

nu se uită, nu ascultă, nu-l străpunge nici un gând

din ce trăncănesc, întruna, blondele cu chip bolând...

***   ***   ***

Țăcăne, în ritmul vieții, glasul roților de tren...

Fetele își dau ochiade și-l privesc pe-aborigen:

„- Auzi, fato, cine-i ăsta ?...                                                                                       Are față de român

dar nu-i de pe lumea asta !... Cred că-i Mircea cel Bătrân !

Uite, fato, ce de alea... tinichele... ori avere ?...

Cred că-s bani din altă lume și îi ține la vedere !...

Uită-te la barba-i albă, l-am văzut cândva-ntr-o carte

de povești sau de istorii...
                                      Cred că-i Mircea, să n-am parte !...”

„- Cum să fie Mircea, fato ?...

Mircea cel Bătrân, cu bani ?...

A trăit cu mult ’nainte, să tot fie mii de ani !...

Vai, că proastă mai ești, fato !...

Proastă rău, de dai în gropi !...

Mircea-i dus pe altă lume și tu vrei ca să-l dezgropi ?...”

 ***   ***   ***

Tac duduile, de-odată, că oprește-n gară trenul...

Nu mai chițăie niciuna, parcă le-a pierit antrenul

da-s cu ochii tot la moșu’, la bărbie și la „bani”...

„Mircea cel Bătrân să fie ?...

Cum ?... După atâția ani ?...”

Când, de-odată, ușa-n lături și intră-n compartiment

alt bătrân, la fel ca primul, din același contigent...

„- Bună ziua !” – zice omul încercând, cu greu, să șadă...

Dă cu ochii de colegul...

           Nu știa ce să mai creadă,

dar pricepe că-l cunoaște și-l salută cu tumult:

„-Te salut, cu drag, bătrâne !...

Nu te-am mai văzut de mult !...

Au trecut în fugă anii... și ce repede-au trecut,

să tot fie, poate-o mie, de când nu ne-am mai văzut...

Dar arăți, bătrâne, bine !...

Mircea, n-ai îmbătrânit !...

Doar un pic mai alb ți-e părul, pari și-un pic mai cătrănit

că, probabil, boii aștia te-au băgat sub tăvălug,

iar cu pensia de-acuma.. doar de-o groapă și-un coșciug !" 

                                    ***   ***   ***

Stau blondinele mirate de întorsătura-aceasta,

apoi una rupe calmul:

        „- Auzi, fato, cine-i proasta ?”

                                         

                                    ***   ***   ***

De nu le-ați văzut vreodată, nu-i nici cea mai mică dramă;

va veni, cândva, și timpul să vă spun și cum le cheamă !!!

București – 20 mai 2010

Din volumul "Calea spre sapiență" - editura Favorit, anul 2016