Răul de... mică

de Eugen Laurian

Cum „cineva” trebuia să predea orele din specialitatea „marină” și ofițerilor de la celelalte „arme” ce urmau masteratul de doi ani în Academia Militară Generală, se cădea ca ultimul cadru didactic venit în catedră să fie acel „cineva”! Ceilalți, cu mai multă experiență la catedră, aveau fiecare cursurile de bază la clasele de marinari, la care se susțineau și examenele semestriale.

Așa că, m‑am văzut numit de către șeful catedrei să predau temele generale despre „marina militară, rolul acesteia în sistemul de apărare națională și modalitățile de ducere a luptei pentru apărarea patriei” la clasele ce cuprindeau ofițeri de infanterie, artilerie, geniu, chimie militară, transmisiuni, aviație, apărare antiaeriană, radiolocație, logistică, etc.. Având mai puține ore decât prevedea legea pentru a se finaliza cu un examen, cursul predat era totuși destul de important întrucât, la sfârșitul lui, toată suflarea ofițerilor‑studenți participa la aplicația de „respingere a debarcării desantului maritim”. Și aceasta dura nu mai puțin de zece zile în care, pe plajele de la Năvodari și Capul Midia, se formau grupe mixte formate din reprezentanți ai tuturor specialităților militare alcătuind comandamente de divizii care erau obligate să ia deciziile cele mai bune în „jocul de război” conceput anume pentru respingerea debarcării desantului. Întrucât, după ce se „aproba” hotărârea luată în acest scop, trebuia organizată „cooperarea între arme”, mă străduiam să‑mi dau toată silința pentru a lămuri auditoriul asupra modului în care acționează marile unități ale marinei militare în vederea asigurării succesului operației. Știind că pe durata aplicației vor fi puși în situația de a lua decizii care implicau cunoașterea modalității de acțiune a navelor, majoritatea ofițerilor masteranzi acordau maximă atenție explicațiilor mele așa încât eram încântat de colaborarea cu ei.

Așadar, intram la clase cu prelegerile pregătite anterior la care adăugam diferite planșe pentru ilustrarea acțiunilor unităților forțelor navale. Eram conștient că dacă se vor înțelege bine principiile de acțiune îmi va fi mult mai ușor pe durata aplicației, când trebuia să trec de la o grupă la alta pentru a asista la realizarea „cooperării” și a ajuta la sedimentarea cunoștințelor dobândite. Întotdeauna problemele mai complicate erau cele legate de acțiunile comune ale marinei cu aviația și artileria terestră pentru „lovirea navelor cu desant la bord” pe timpul apropierii de litoral și al debarcării propriu‑zise.

Desfășurarea prelegerilor urmărea tipicul obișnuit: în prima parte se expuneau aspectele teoretice urmate de câteva concluzii practice (inclusiv modalități de redactare a unor documente de conducere a forțelor), iar ultimele cinci minute erau alocate întrebărilor cursanților și răspunsurilor cadrului didactic.

Cum, de la o bună bucată de vreme, se aprobaseră ca și ofițerii‑femei să urmeze cursurile masterale ale Academiei Militare, puteai întâlni și una‑două „ofițerese” la fiecare grupă de cursanți. La terminarea masteratului acestea urmau a încadra funcțiile de instructori pentru studentele diferitelor facultăți din țară. Excepție de la regula privind numărul de femei masterande o făcea clasa de „chimie militară” (astăzi s‑ar spune N.B.C. – adică nuclear, bacteriologic și chimic) unde acesta era aproximativ egal cu cel al bărbaților. Se credea că la specialitatea chimie „ofițeresele” erau mai silitoare și astfel reușiseră să devanseze mulți bărbați la examenul de admitere. În schimb, unii dascăli răutăcioși apreciau că profesorului S... – colonel, care era și dirigintele clasei – îi plăcea mai mult practicarea procesului didactic cu femeile decât cu bărbații și, drept urmare, contribuiseră la sporirea numărului acestora. Ce să‑i faci?... Răutăți masculine!...

În aceste condiții, la ultima prelegere predată clasei de „chimie”, observând un interes sporit privind desfășurarea aplicației de pe litoral, am alocat un timp mai mare capitolului „întrebări și răspunsuri”. Și întrebările veneau „gârlă”... Și răspunsurile așijderea, fie că mulțumeau ori ba pe cei care avansau interogația. La un moment dat, unul dintre „ascultători” m‑a întrebat:

– Este adevărat că și anul acesta se va organiza o deplasare de la Mangalia la Tulcea, cu una dintre navele marinei militare, ca și în anii anteriori?

– Da, este adevărat!... O parte dintre grupele de ofițeri se vor deplasa de la București la Mangalia, iar celelalte la Tulcea. După ce se vor vizita navele, grupele de la Mangalia se vor ambarca pe o navă de tip „escortor” și se vor deplasa către Tulcea. Pe traseu vor putea observa o parte a țărmului românesc (atât cât se poate vedea de pe mare) și unele dintre platformele maritime de extracție țiței existente în zona de sud‑est a Deltei Dunării. Odată cu intrarea pe fluviu vor putea admira orașul Sulina și întreg traseul până la Tulcea. Cum nava are o înălțime apreciabilă sunt convins că veți putea observa o sumedenie de păsări și vegetația specifice zonei.

– Și grupele de la Tulcea ce vor face?

– Programul este astfel conceput încât vizitarea navelor fluviale să se termine chiar înainte de sosirea „escortorului” la Tulcea. Grupele ce s‑au deplasat pe mare vor coborî și vor lua cunoștință cu navele de la Dunăre, iar celelalte se vor îmbarca pe „escortor” și vor face marșul cu nava în sens invers... De la Tulcea la Mangalia. Acolo li se vor prezenta navele maritime și abia după aceea ne vom întruni la liceul de marină din Constanța și vom începe aplicația comună.

Alt cursant, altă întrebare:

– Am auzit că anul trecut a fost o mare foarte agitată pe durata deplasării și că majoritatea ofițerilor au avut „rău de mare”?

– Da, așa a fost!... Se mai întâmplă... Dar au fost și alte dăți în care marea a fost destul de calmă iar deplasarea a fost chiar plăcută.

– Și anul acesta cum va fi?

– Este greu de prevăzut... Marea Neagră se poate învolbura, destul de serios, chiar de la o oră la alta... De aceea i se și spune „neagră”. Depinde, în principal, de forța vântului care o biciuiește.

– Și nu putem ști încă înainte de îmbarcare cum va fi vremea în ziua marșului, ca să evităm călătoria pe mare?

– Sigur vom ști!... Dar, oricum nu puteți ocoli deplasarea cu nava pentru că așa este în program și nimeni nu va schimba ori modifica planificarea făcută. Și nici nu ar fi corect. De ce unii să vadă întregul traseu al călătoriei pe mare și fluviu, și alții nu? Poate unii dintre dumneavoastră nici n‑au călătorit vreodată pe mare și ar fi păcat să rateze o asemenea ocazie. Alții, poate, n‑au văzut Delta... În plus, dacă marea este rea, veți conștientiza mai bine vicisitudinile cu care se confruntă marinarii și atunci când veți ajunge mari șefi prin structurile centrale ale ministerului, și veți fi puși în situația de a lua anumite decizii, veți ști mai bine ceea ce trebuie să hotărâți.

Una dintre fete:

– Și cum se manifestă răul de mare?

– Adesea prin dureri de cap și vomă. Sunt și unii, e drept mai puțini, care simt o foame continuă chiar dacă au burțile pline. Cel mai rău este când se combină durerile de cap cu voma. Atunci chiar nu mai ești în stare de nimic. Stai la orizontală, pe unde apuci, și vomiți...

– Dar nu sunt pastile pentru atenuarea răului de mare?

– Probabil că sunt... Dar nu se iau.

– De ce?

– Pentru că, vrând‑nevrând, afectează alte organe... Ca mai toate pilulele...

– Înseamnă că o să ne fie rău... De aceea unii dintre cursanții de anul trecut spuneau că nu vor mai merge pe mare, vreodată!

– Ei... Asta‑i impresia la prima vedere. Cu timpul se mai schimbă părerile...

Cum se părea că nu mai existau întrebări legate de viitoarea aplicație, am făcut o ultimă tentativă:

– Cum, nu mai aveți nimic de întrebat?

– Am eu o întrebare... – mâna ridicată a uneia dintre fete flutura deasupra capetelor.

– Vă rog!...

– Cum, și noi, fetele, vom avea rău de mare?

– Nu!... Voi nu veți avea rău de mare!

Toate fetele erau numai un zâmbet și se uitau puțin disprețuitor la bărbați.

– Și noi de ce nu vom avea rău de mare?

–  Pentru că aveți rău de... „mică”!

Chiar în acel moment soneria a anunțat sfârșitul orei de curs. Am salutat și am ieșit din clasă cu un zâmbet de satisfacție și în râsul general al tuturor bărbaților din grupa de studii.

În următoarele zile, când mă întâlneam cu ei prin curtea sau holurile academiei toți afișau o bună dispoziție mai aparte și mă salutau cu mai mult respect, parcă. Eram euforic... Ce inspirație am avut să fac o asemenea glumă!

Dar asta doar până într‑o „bună” zi când am primit un telefon la birou prin care eram anunțat să mă prezint la secretarul Comitetul de partid al academiei. Gândindu‑mă cam la ce nouă sarcină să mă aștept, uitasem cu desăvârșire de gluma cu „răul de... mică”.

Am intrat în birou, m‑am prezentat regulamentar și „tovarășul colonel”, cu un zâmbet radios, mi‑a spus:

–  Să știi că mi‑a plăcut gluma cu „răul de... mică”... Dar altă dată să n‑o mai faci!... Și să ai grijă!... Plecați peste două zile la mare și nu vreau să aud că s‑au spus pe acolo glume nesărate!

Știam de mult că în instituție „toți pereții aveau urechi”! Și dacă aveau, transmiteau și altora ceea ce auzeau. Dar, parcă, în ziua aceea prea bine s‑a legat dialogul ca să ratez o asemenea ghidușie. Noroc de faptul că în structura „de partid” a instituției mai erau și oamenii care gândeau cu capul lor.

Fragment din volumul de proză

„Frânturi de viață cu parfum naval”,

publicat la editura EX PONTO, 

Constanța - 2018