Un popă milostiv

(La spovedanie)

Eugen Laurian

Popă bun, bătrân, în sat...

Într-o zi le-a adunat

pe femei... și-a sugerat

să încerce să-și propună

ca de-atunci să nu mai spună,

(că se-audă prin comună !),

c-au păcătuit cu alții

și și-au înșelat bărbații...

Iar la spovedanie

și la-mpărtășanie

să îi spună, adecvat,

doar că au alunecat...

Dându-i toate datele

le iartă păcatele...

Popa vechi, iată-l că moare

și-ntr-o zi, nu mai apare...

Dacă popă nu-i și... nu-i,

vine altu-n locul lui...

Popa nou, venit acuma,

care nu știa cutuma,

tare mult s-a întristat

chiar atunci când a aflat,

din prima mărturisire

de la-ntâia spovedire,

când, mai mult de jumătate

din sorele și surate

au jurat și-au afirmat

că tare-au alunecat;

chiar și de mai multe ori,

mai ales în sărbători,

mai prin deal, ori mai prin vale,

pe-unde s-a-ntâmplat, în cale,

să le-apară necuratul...

S-a-ntristat, tare, bărbatul

cel cu fustă și sutană,

și și-a spus: ”Lumea mireană

se-ntâlnește cu amarul!...

Să vorbesc eu cu primarul

ca să dreagă bine drumul...

Cade lumea cu duiumul !”

Și-într-o zi din ianuar

merge popa la primar

și, în straiele popiei,

în consiliul primăriei,

îi cere în gura mare

străzile să le repare

c-a aflat, cu botezatul,

că alunecă tot satul...

Altfel, și femei și plozi

or s-ajungă, toți, schilozi...

Toți și-au spus: „Ce bună glumă...!”

și știind de-acea cutumă

nu a zis nici unul „pâs !”

dar s-au prăpădit de râs...

Cel mai tare, mai cu har,

rădea, chiar, domnul primar !

Când văzu așa purtare,

supărat – nevoie mare –

îngrozit și ofuscat,

zice, popa, îmbufnat:

– Râdeți ca niște netoți !

Vreți s-alunecăm cu toți?...

De nu credeți ce vă spun,

sau mă socotiți nebun,

un exemplu-o să vă dau

și-o să vă vorbesc pe șleau:

domn’ primar, în luna asta,

ți-a alunecat nevasta

seara, ziua, și prin zori,

de vreo paisprezece ori!...

Nu spun unde, (Doamne sfinte !),

că nici nu le mai țin minte !

Domnilor ! – a glăsuit –

cu-asta nu e de glumit !

Li s-a stins, brusc, veselia

și-au tăcut... cum tace glia...

După ce-a mai mers prin sat,

popa s-a mai luminat:

drumu-i bun și asfaltat...

A rămas nelămurit

și tare nedumerit

că erau în sat, măi frate,

drumurile bune, toate!...

Dar la altă spovedire,

iată, vine cu grăbire,

cu „plămânii”-n dosul iei

secretara primăriei...

După ce-a mărturisit

că, și ea, a mai greșit,

ba pe-aici, ba pe colea,

c-a alunecat și ea...

Ba din una, ba din altă,

iată, preotul că-i saltă,

s-o descânte de deochii...

Saltă, grabnic, poala rochii

și s-apucă de... sacrat,

de sfințit... și descântat...

Pe-ndelete, fără grabă,

o mulțumește pe roabă...

La sfârșit, cu iertăciune,

secretara prinde-ai spune:

– Știi, părinte, comedie?...

Când ai fost la primărie

și ne-ai spus și ne-ai certat

că s-alunecă prin sat,

toți știam c-alunecatul

însemna să-nșeli bărbatul...

Fac muierile, duium,

ce-am făcut și noi, acum...

Dar să știi, cu muieretul,

să păstrezi, bine, secretul !

Popa tace și gândește,

și-n sfârșit, se dumirește...

I se risipește ceața,

i se luminează fața,

și, de-atunci, la spovedire

slujește cu dăruire...

Tot de-atunci... de-atunci încoace,

tot alunecă și... tace !

Bragadiru – 30 august 2014
Din volumul ”Calea spre sapiență”,

publicat la editura Favorit, București, 2016