Patimă cu ochii negri

 de Eugen Laurian

Amarnic mă detuni

când te privesc de-aproape;

cu-n tremurat de pleoape

mă spulberi și m-aduni...

Mă ard fără-ncetare,

aprinși, cei doi cărbuni

și-adâncul lor – genuni –

m-atrag spre afundare.

Cumplit de necomuni,

sălbatici și păgâni,

pe ochii mei stăpâni

se fac, de luni și luni...

Când nasc ei uragane,

pârjoluri și furtuni,

mă pun pe rugăciuni

și-i simt, în gât, pripoane.

Când patimi și minciuni

îmi nasc trăiri amare,

mă duc, din disperare,

spre casa de nebuni.

De-atâta nepăsare

aș vrea să mă răzbun

și-ți mușc cei doi tăciuni

din pură disperare.

Dar de apar minuni,

privirea lor mă-ngheață

și merg pe-un fir de ață,

smintit, să mă cununi.

Cu-acele mure coapte

de-ai vrea să mă-mpreuni

ți-aș face plecăciuni

și-n plină zi... și-n noapte.

Bragadiru – 3 aprilie 2018