Icoana mamei

Autor: Eugen Laurian

Nu te plângeai, vreodată, că nu ai ce găti,

nici că s-a stins lumina ori focul cel din vatră;

scoteai de ale gurii din apă și din piatră

și-ndestulai o „lume” în fiecare zi...

Cu zâmbetul cât casa, mă așteptai în prag,

mă sărutai pe frunte oftând de bucurie,

apoi, cu nerăbdare, dând cerului simbrie

îmi ofereai plăcinte și oala cu chișleag.

Când bâzâiam de foame, privind în ochii tăi,

că nu găsesc nimic la noi în bătătură,

o așchie de pâine, cu sare și untură,

ca dintr-o întâmplare, creștea sub ochii mei.

Te văd, și-acum, prin vremuri de dincolo de veac

mergând cu talpa goală ( Ți s-au tocit papucii?...),

punându-mă la masă și, după semnul crucii,

tăind din mămăligă cu briciul de bumbac.

Când, istovit de joacă, eram un măscărici

mânjit și-n cerul gurii și-aproape rupt de foame,

din chingile-ndurării puneai să mă deshame

o ciorbă de fasole, ori borșul cu urzici.

Și-n zi de sărbătoare, cu-n vârstnic linguroi

ne ofereai, mămico, povirla ta de prune

și-apoi, evlavioasă, schițând o rugăciune

mâncai o mămăligă mânjită c-usturoi

zicând c-așa e bine, să cauți spre-a găsi

prin rafturile tale dulcețuri fără nume...

Și te-ospătai, mămico, cu fructe și legume...

Ce-i carne și ce-i dulce păstrai pentru copii!

Zărindu-te, prin vreme, aproape salivez

la gândul că spre seară, cu firea-ți generoasă,

te vei opri din treabă ca să-mi așezi pe masă

un ceai cu pâine neagră sau lapte cu orez.

Prășind la barabule, ori sfeclă, păpușoi,

mai mult cu burta goală – cu aer și cu apă,

un boț de mămăligă cu sare și cu ceapă

ți-era îndestularea, gândindu-te la noi.

Și chiar de n-aveai carte, știai să mă educi

mai bine decât, astăzi, o face-o școală-ntreagă,

și mă puneai, mămico, pe fiece hârțoagă

să scriu, c-așa e bine... că-i voia sfintei cruci.

Când, dup-o zi de școală, vedeai că n-am mâncat,

din stative țesânde săreai în sus, ca arsă,

și, aruncând alături vopsita lână toarsă,

scoteai, de nu știu unde, un borș adevărat.

Aveai, întotdeauna, o vorbă și-un surâs

ce-ți însoțeau magnific privirea ta albastră

când mă-ndemnai întruna să țin la țara noastră

și, de-oi pleca de-acasă, să nu te fac de râs!

Când mă privești, mămico, de sus, din cerul tău,

prin cele nouă trepte dispuse straturi – straturi,

pricep că din înalturi, cu pilde și cu sfaturi,

prin ochii tăi albaștri-mi zâmbește Dumnezeu.

Ai reușit, mămico, o lacrimă să-mi storci

gândindu-mă că cerul nu-i mai presus de tine

când, încadrată-n ramă, departe de suspine

încerci, cu furca-n chingă, din norii grei să torci

să-ți poți privi copilul, să vezi de ți-a urmat

preceptele de viață, de post și rugăciune,

de ți-a păstrat credința, cu rele și cu bune,

și de-a ieșit din Prâslea un om adevărat.

Costâna /Suceava – 23 august 2018

Din volumul de poezii „Furia  disperării”

publicat la editura Amanda Edit /2019