În vălmășeala vieții...

(dedicată contraamiralului Puiu Zemba,

la împlinirea vârstei de 75 de ani)

Eugen Laurian

O punere în temă...

Ce ar putea încăpea în trei sferturi de veac?... Poate, o istorie întreagă... Poate, clădirea și dărâmarea unei societăți... Poate, o viață de om trăită în contextul consecințelor rezultate în urma vânturilor și valurilor vremurilor abătute asupra arealului geografic în care pronia cerească ne-a hărăzit să respirăm... Poate cariera unui om, dedicată, aproape în exclusivitate, slujirii nevoilor naționale pe ”fronturile” albastre ale intereselor maritime și danubiene...  Sau, poate, toate la un loc și, încă, multe altele...

Dar intră, cu siguranță, viața unuia dintre cei mai înțelepți și iubiți profesori pe care i-a avut Academia Militară Generală: domnul Anatolie Zemba.

Până mai deunăzi avusesem impresia că, fiindu-mi coleg de catedră o bună bucată de vreme, în urmă cu un sfert de veac, (și îndrăznesc a spune că și prieten!), prea puținele lucruri pe care nu le știam despre domnia sa nu vor avea cum să-mi zdruncine părerile bine înrădăcinate  privind viața și evoluția sa. Dar, iată, nu este chiar așa!

Pentru că un manuscris al unui articol scris de domnia sa și intitulat ”De ce vă iubesc, domnilor aspiranți?”, ce se dorea a fi publicat într-o revistă de profil, și care (întâmplător sau nu!) avea să poposească și sub privirile mele, a avut darul de a-mi clarifica una dintre permanentele întrebări pe care mi le puneam încă de pe vremea când ascultam, cu interes, prelegerile ”domnului profesor”. Ori de câte ori cineva din bancă ”mai sărea calul” și situația se încorda, mi-era greu a înțelege cum reușea dascălul, printr-un calm evident și cu o glumă parcă dinainte pregătită, detensionarea conjuncturii apărute. Și, parcă, după aceea, înțelegeam mai ușor și mai bine tematica predată.

Răspunsul avea să mi-l dea acel ”draft” de articol. Conform destăinuirilor sale, eroul nostru trecuse prin atâtea absurde încercări ale sistemului de învățământ militar al vremii încât nimic nu-l mai putea surprinde. Dar n-am crezut, vreodată, că cineva poate fi pedepsit cu arest în toate școlile frecventate. Și, chiar să le absolve!... Și, chiar, cu note apropiate nivelului maxim de cotare!... Și să facă o carieră militară de excepție, ajungând la gradul de contraamiral!

Dar, uite, se poate!... Și asta dorea să arate distinsul profesor viitorilor ofițeri de marină prin intermediul articolului respectiv!

Cum era la modă ca mai toate ”năzdrăvăniile” adolescenților cuprinși în instituțiile militare de învățământ să fie sancționate cu arest (o ”închisoare” specifică acestora), era de la sine înțeles că ”disciplinarea” avea punctul terminus la arestul unității sau al garnizoanei. Dar, pentru tânărul învățăcel, toate treceau gândindu-se, doar, la atâția eroi ai necontenitelor sale lecturi și, mai ales, la cizmarul din ”Noapte de mai” a zilei sale de naștere, a lui Topârceanu.

Să fi, însă, pedepsit cu arest în toate școlile de formare și perfecționare, ca ofițer, să ajungi apoi și la gradul de amiral e un record unic, și e prea de tot. Și (cireașa de pe tort!) să faci arest o după amiază întreagă, în plin soare, într-un cerc trasat, cu cretă, pe platoul betonat al unei tabere de vară, pentru liceeni, dispusă în buza mării (instituția nedispunând de un spațiu destinat acestui scop), întrece și cea mai prolifică închipuire a minții omenești.

Dar așa se explică, poate, gradul de înțelegere deplină a contraamiralui ce, ajuns, la vârsta de 75 de ani, captează, încă, interesul și atenția atâtor și atâtor generații de foști studenți marinari (dintre care, nu mai puțin de cinci, au ajuns comandanți ai Marinei Militare Române!).

Ei bine, având o minte sclipitoare, un asemenea om a putut deveni profesor și șeful catedrei de marină în cea mai titrată instituție de învățământ a Armatei, apoi șeful Marinei Grănicerești din cadrul Poliției de Frontieră și a lăsat tipărite, în calitate de autor sau coautor, lucrări precum: Confruntări navale; Puterea maritimă și diplomația navală; Apărarea Deltei Dunării și zonei lacurilor de către forțe ale Marinei Militare; Apărarea comunicațiilor fluviale; Particularizarea conceptelor strategice navale la situația geopolitică actuală, precum și zeci de articole și puncte proprii de vedere în publicațiile vremii.

Acest record m-a determinat să-i închin cele ce urmează și să-i pot ura, într-un anume fel, în versuri:

”LA MULȚI ANI, DOMNULE AMIRAL !!!”

M-am întrebat, adesea, când încă, păru-n tâmple

nu îndrăznea, vreodată, să nască ghiocei:

cum poate ”nenea” Puiu cu-atâția cimpanzei

să-și mai păstreze calmul..., nimic să i se-ntâmple

și să-și regleze tonul mai blând ca de-obicei?...

Și n-am aflat răspunsul decât acum vreo lună

când mi-a căzut sub pleoape articol de revistă

cu temă de marină... El – fire altruistă –

prezintă tuturora chemarea lui nebună

de-a face pușcărie expres exclusivistă!

Deși, nu pare-n stare de ceea ce voi spune

și voi veți crede, poate, că inventez povești,

vă spun c-avem în față un om cum rar găsești:

el a făcut tâmpenii, cu-atâta-nțelepciune,

încât refuzi a crede c-au fost ...copilărești.

E omul ce confirmă că n-ar fi imposibil

regat să construiască plecând de la idee

și-o lume să clădească, trăind o odisee...

E singurul în stare, fiind așa sensibil,

de dor, să se înece și-n lacrimi de femeie.

Capabil să învingă, să treacă, singur, marea,

își pune, ne-ndoielnic, și sufletul pe tavă

să vadă lumea toată de-i miere ori otravă...

De-aceea văd, în Puiu și-n faza cu-nchisoarea,

că numai el e-n stare de-asemenea ispravă!

De pildă,-amfitrionul ce îl avem în față,

deși nu-i un năvalnic și-i om de omenie,

e singurul în stare să facă pușcărie

în școlile pe care le-a absolvit în viață!...

Și n-a ratat niciuna!... Nici, chiar, l-academie!...

Ne-o spune chiar ”nea” Puiu în rubrica pe care

a inventat-o Clubul... – D.D.-ul, în persoană –

și, cum îl știm cu toții, în veșnica-i hârjoană

cu dragostea și viața, doar el a fost în stare

să facă, din pedeapsă, și simbol... și icoană!

A început, desigur, pe când făcea liceul

în haine de marină... Așa-l văzu ”Găină”

când aborda tramvaiul din mers, ca pe-o drezină,

mergând, doar, pe tampoane... Și-a mai avut tupeul

să-nvețe și pe alții această ”disciplină”!

Se vede bine treaba c-avea abilități

de belfer și de dascăl din tinerețe chiar;

și, înfruntând destinul și-al vieții avatar,

ajunge la timona atâtor demnități

încât să-și vadă visul.... și-n vise de... cizmar.

Acel cizmar fantastic ce-n nopțile de mai,

tot mângâind pantoful aflat pe calapod,

visa, pe-al nemuririi și-al vieții eșafod,

prințesa ce, o noapte, la balul din serai

îi va purta pantoful... Și-a adormit comod...

La școala militară, prin anul trei sau patru,

deși gradat cu trese și șef peste răcani,

făcut-a pușcărie, închis de barosani...

Și, pătimind degeaba în alt ”amfiteatru”,

a ”împărțit țambalul” cu-atâția năzdrăvani.

În Dealul Țăcăliei, ademenindu-l testul

chiar și la vârsta-n care clădea, din vise – stele,

din îndoieli – speranțe... și, din nisip – castele,

și cum avea rutină și-l ispitea arestul,

era păcat, și-aicea, să nu dea de belele!

Trăznaia cea mai dură: fiind plecat pe șest,

cumva... să demonstreze că tinde spre caschetă,

a înotat, în mare, cu aer de vedetă

pân’ l-au găbjit soldații... Și a făcut arest,

o după-amiază-ntreagă, în cerc... trasat cu cretă!

Norocul lui (și-al nostru!) e că, având blazoane,

el nu mai face școală!... Și negreșind, nimic,

și liniștit în toate, cu-n aer de bunic

doar, poate, fantezia-i  mai poate da frisoane

c-ar sta pitit în cercul de... mare mucenic!

El, amiralul unic, distins și sociabil,

de-atâtea ori, în viață, supus la grea-ncercare,

întotdeauna vesel, plăcut și admirabil,

având, mereu, cu sine un zâmbet abordabil,

găsi-va, ’ntotdeauna, o vorbă de-alinare.

De-aceea Puiu Zemba, un Domn – incontestabil! –  

te va-nțelege, sigur, când ești la grea strâmtoare...

De-aceea Puiu Zemba, cel de la pușcărie! – 

te va-nțelege, sigur, când ești la ananghie...

București – 12 mai 2016