Pierdut printre cuvinte



 Eugen Laurian


Unde-am fost în clipa-aceea
când natura prevestește prin văzduh, prin flori, prin cântec
izvorârea noii zile, ca un fel de avanpost
al trezirii dimineții gândurilor fără rost,
n-am știut a rupe fraza și-a ieși de sub descântec...
Dar eu, însumi, unde-am fost ?

Unde mi-au fost ochii, oare,
când, văzând atâta viață-ntr-ale zilei începuturi,
n-am zărit surâsul ierbii către-a soarelui lumină,
nici, plângând, regina nopții când se-nchide și suspină,
nici bătăi de aripi albe din haotic zbor de fluturi...
Unde mi-au fost ochii, oare?

Unde mi-au fost ochii, oare,
când, privind cum zburdă mieii prin saivane și prin țarcuri,
n-am văzut cum crește viața și zâmbește către cer,
cum își caută perechea  între taină și mister,
și cum freamătă natura prin păduri... prin noi, prin parcuri...
Unde mi-au fost ochii, oare?

Unde mi-a fost nasul, oare,
când, prin largile poiene, boncănind în ritm cu cerbii,
și-alergând prin primăvară, prin metafore puhoi,
n-am anticipat sosirea Învierii dinspre noi
și, pierdut printre mesteceni, n-am simțit mirosul ierbii...
Unde mi-a fost nasul, oare?

Unde mi-a fost gura, oare,
când, de-atâta primăvară, prins de fluturi și descânt,
n-am putut deschide gura să cânt „Oda bucuriei”
și, pierdut în veșnicia cea din trilul ciocârliei,
n-am rostit, măcar, o vorbă... și n-am scos niciun cuvânt...
Unde mi-a fost gura, oare?

Unde mi-a fost capul, oare,
când, cu simțurile toate prinse-n vrajă și-n spectacol,
auzind cum crapă cerul ce deschide, tremurând,
peste pleoapa gurii mele, peste ochi-mi, peste gând,
nopțile de Sânziene cu eternul lor miracol,
am uitat de mine însumi... și-am uitat și cine sunt...
Unde mi-a fost capul, oare?

Unde-am fost în clipa-aceea
când, prea-luminând destinul gândurile-n poezie
în metafore și fraze, ca un fel de avanpost
al trezirii dimineții gândurilor fără rost,
n-am știut a rupe vraja și-a ieși de sub magie ...
Dar eu, însumi, unde-am fost ?



Bragadiru – 20 iunie 2015

Din volumul ”Calea spre sapiență”,
publicat la editura Favorit, București, 2016

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Lăsați-mă ce sunt!...

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car
Citiți mai multe

Inevitabilii tembeli

(rugă binefăcătoare)   Autor: Eugen Laurian   Atât de fermi și duri în atitudini, ei cred că tot ce mișcă-n jurul lor nu-s oameni, nici ființe, ci decor menit să-i proslăvească-n platitudini.   Ei sunt acei tâmpiți infailibili ce au în cap doar fum și gărgăuni și chiar de nu au moacă de nebuni, se fac, etern, total incompatibili.   Sunt cei ce inventează turpitudini în mintea lor făcută alandala, de-aceea, Doamne, lasă-mi îndoiala ferindu-mă mereu de certitudini!...                          ***    ***    *** Prefer să mă confrunt cu îndoieli decât cu certitudini idioate, convingeri hăbăuce inventate de prefăcuți, cretini și de tembeli!     București – 10 mai 2020
Citiți mai multe

Pasul 1 - Începe cu puțin

Atunci când ești în devenire, sau chiar de ești matur deplin, să faci mărunți pașii în viață, să-ncepi urcușul cu puțin; Nu toți cei ce purced spre țintă vedea-vor că la ea ajung; mai mulți sunt cei ce ies din cursă... să știi, mereu, că drumu-i lung; Să-ți ajustezi întruna pașii, să nu alergi ca la concurs, să-ți calibrezi mereu efortul la situații, pe parcurs; Și nu uita, atunci când greul cu greu de poți să-l mai înduri, că marea, fluviul și oceanul făcute sunt din picături; Să-ți amintești, de-ți pierzi curajul, ori pași-ți fi-vor ezitanți, că și maeștri și magiștrii au fost, cândva, doar debutanți; Când oboseala, chinul, greul și anevoia n-au trecut să-ți amintești că mareșalul, chiar el, a fost, cândva, recrut; Când mușchii îți vor da comanda să te oprești, nu te opri ! S-a zămislit, cu greu, chiar Lumea, nu într-o noapte sau o zi; Continuă cu îndârjire,... să te ridici, cumva, de cazi, dar nu lăsa să faci pe mâine ce poți să faci,
Citiți mai multe