Echilibrul compromis

 Eugen Laurian

După ce făcuse Lumea, și cu bune și cu rele,

Domnul a decis că Omul o să aibă toate cele...

Iar în marea-i chibzuință și în dreapta-i bunătate

a decis ca tot ce mișcă, vietățile, chiar toate,

să trăiască fiecare, doar câte 30 de ani !

După ce-au trăit cu toții, animale, poporani,

păsări, viermi și lighioane, într-o pace ca de rai,

dintr-odată simte Omul că lui, singurul cu grai,

i se-apropie sfârșitul...

S-a gândit să își asume

să n-accepte, dintr-odată, trecerea în altă lume

și-a cerut audiență... și s-a dus la Dumnezeu...

Cu o voce tremurândă a-nceput:

–  Slăvite, eu

consider că pe lume, ce-ai făcut în preistoric

ar cam trebui-ndreptate multe lucruri, categoric !

Spre exemplu, Luminate, Tu, al Lumii ziditor,

al Pământului și-al Vieții ne-ai rămas complet dator...

Nu știu ce Ți-a dat prin minte și de ce a trebuit

ca să dai, la tot norodul, tot atâta de trăit

cât ne-ai dat și nouă, Doamne?

Cât, le-ai dat la oameni, care

i-ai făcut, la fel ca Tine, după chip și-asemănare...

Oare asta-i echitate, ca prin pravila cerească

dobitoacele, mai toate, chiar cât mine să trăiască?

Eu am cuget și știință, și citesc mereu în stele,

e total inechitabil ca să mă compari cu ele !

Omul știe să gândească, nu-i ca altă lighioaie

care-i bună doar de muncă pentr-un pumn de fân, sau paie !

Cu durata vieții, Doamne, nu-i cinstit și nu-i corect,

eu consider că e vremea să îndrepți acest aspect !

–  Și cum aș putea, Eu, drege – zise Domnul – nedreptatea ?

Ce-aș putea să fac acuma, ca să-ndrept inechitatea ?

Tot uitându-se, din ceruri, spre Pământ, cutezătorul

a zărit, pe-o arătură, om și bou arând ogorul...

– Uite, colo ! – zise Omul arătând în depărtare –

vezi cum ară boul ăla, cât de plin e de sudoare?

Chiar treizeci de ani de chinuri ?

 Zece ani cred că-s destui,

ia să-mi dai douăzeci mie, și să-i lași, doar zece, lui !

– Fie cum vrei tu, bipede, – zise Domnul, indulgent –

hai că pot să fac schimbarea, nu-i niciun impediment !

Coborî îndată Omul, fericit – nevoie mare –

pe Pământul plin de viață, de hatâr și desfătare...

Douăzeci de ani în față, să tot cânți, să tot petreci

până când, iată că, Omul bate-aproape de cincizeci...

Iar s-apropie sfârșitul și iar, parcă, i se pare

că n-ar vrea să răposeze... și-ar dori o amânare...

Iar petiție la Domnul, și iar cere-audiență

să încerce, înc-odată, poate-obține indulgență.

Mulțumindu-i pentru milă, cu adâncă aplecare,

sugerându-i că, pe Lume, încă-i loc de îndreptare,

îi reclamă-o nouă speță:

– Oh, Mărite Dumnezeu,

pe Pământ, mai sunt ființe ce trăiesc strașnic de greu...

Vezi, acolo, în ogradă, cu un lanț legat de gât

cum se chinuie dulăul ? Doar se gudură, și-atât !

Să tot scheuni și să latri, și-n pruncie și adult,

tot treizeci de ani în lanțuri, nu crezi, Doamne, că-i prea mult ?

– Și ce-ai vrea – întreabă Domnul – ce schimbare să accept

ca să scap de chin cățelul ?

Soarta lui, cum s-o îndrept ?

Să-i rup lanțul, să sfarm gardul și să-l las, liber, să zburde ?

– Nuuu !... Ideile acestea ar fi, Doamne, chiar absurde !

Și-apoi, Doamne, ce-o să facă singur în pustietate,

Cine o să-i dea mâncare ?

Și pe cine o să latre ?

Ia gândește, Sfinte Doamne, Tu, cu mintea Ta cerească,

iar pe noi și curtea noastră, apoi cine s-o păzească ?

Bine-ar fi să nu-i schimbi firea și să-l lași la locul lui

numai zece ani în lanțuri, că și-așa sunt prea destui !

Și-o să fie fericire... și la câini și la căței...

Ceilalți, toți, să mi-i dai mie, că m-oi descurca cu ei !

– Dacă vrei, așa să fie ! – zise Domnul încântat

c-a mai oblojit o rană ce era de bandajat...

Și coboară omul nostru mulțumit, iar, pe Pământ,

fericit c-a fost să-l vadă pe Cel Mare și Preasfânt,

și s-a înțeles cu Domnul – cel mai mare-ntre Titani –

să-i mai prelungească viața încă douăzeci ani !

Douăzeci ani de bine, lângă-ai lui, lângă consoartă,

să tot viețuiască Omul în mărinimoasa-i soartă !

Și se pune iar pe chefuri...

Haide, Omule, petreci

până când vor trece anii și ajungi la șaptezeci !

Simte că zburat-au anii și sfârșitul e pe-aproape,

i se-apropie verdictul ! Cum să facă iar, să scape ?

Iar petiție la Domnul, și iar cere indulgență

și încercă, înc-odată, poate-obține, iar, clemență...

Cum îl vede, Tata-Domnul îl întreabă-n ton ceresc:

– Iar s-apropie sfârșitul și vrei, iar, să-l prelungesc ?

Tremurând în măruntaie, că ghicitu-i-s-a gândul,

recunoaște că-i pe ducă și n-ar vrea să-i vină rândul:

– Știi, Atoatețiitorul... Tu le știi pe toate-n lume,

fă ca dreapta-Ți chibzuință pașii mei să îi îndrume

încă douăzeci de toamne !

Tace Domnul... îl ascultă... și se uită prin cazanii:

– Și de unde-ai vrea scurtarea ?

De la cine să iau anii ?

– Ziditorule de oameni, de Pământ, de vietăți,

ai atâtea variante, zeci de posibilități...

animale și jivine, creaturi sau dobitoace

ce trăiesc degeaba-n Lume, care nu mai au ce face,

care sânt ca vai de lume, care-s răi, sau care sânt

doar un chin și, doar, un vaiet... și, doar, umbră pe Pământ...

Oare-i greu să iei de-aiurea, ani, câți vrei... și cât socoți,

să-i adaogi omenirii ?

Știu că vrei !

Și știu că poți !

– Nu pot – zise Creatorul – să tai viața orișicui,

numai că îmi cere Omul să trăiască-n locul lui...

Fiecare creatură are-n Lume rostul său

altfel, nu aș fi creat-o !

Și n-aș fi, Eu, Dumnezeu,

de-aș scurta lungimea vieții orișicui, la întâmplare !

– Dar, atunci – întreabă Omul – cum de-ai fost, atunci, în stare

și mi-ai tooot prelungit anii... și n-a fost de azi pe mâine,

că mi-ai dat atâta viață, de la bou și de la câine ?

– Pot s-o fac, dar nu-s în stare, nu pot Eu a desemna...

de-mi numești, tu, vietatea și răspunderea e-a ta !

– Fie, dar ! – îngâimă Omul, bucuros de aprobare,

și se uită să găsească „cea-mai-cea” viețuitoare...

Vede-n cușcă, la un Zoo, o maimuță ce sărea

încercând să-nveselească toată lumea ce-o privea...

– Vezi, Mărite, colo-n gratii, în condiții derizorii,

cum se chinuie sărmana să-și amuze spectatorii ?

Sare-ntruna, ici și colo, să primească de pomană,

de la cei ce se distrează, două coji sau o banană...

Pentru ce așa tortură...?

Oameni răi și inumani !

N-ai putea să-i curmi calvarul cu vreo douăzeci de ani !

– Fie și de astă dată !

Dar să nu mai îndrăznești

să-mi mai calci vreodată pragul din împărății cerești

că e ultima clemență, ultima milostivire...

Nu-ți mai prelungesc viața nici, măcar, cu-o învoire !

Ți-am făcut pe plac, într-una, și ți-am dat tot ce-ai cerut !

Boul, câinele, maimuța... nu trăiesc cât aș fi vrut;

le-am luat ani buni din viață doar s-o mai lungesc pe-a ta...

De aceea, de-azi ’nainte, ele vor continua

să mai dăinuie, în Lume, nu prin ele, ci prin tine !

Asta îți va fi viața, mai mult rău... și-un pic de bine !

***   ***   ***

Jinduind la ce au alții, imoral precum pohoții,

ăsta-i Omul preistoric ! Și ca el suntem cu toții...

Doar în primii ani din viață simte Omul că trăiește,

și în primii ani din viață el o duce omenește.

Dup-aceea, se însoară... iar în loc să mai trăiască,

precum boul, trage-ntruna doar să se chivernisească.

Douăzeci de ani, pe urmă, nu e viață ce trăiește...

ca un câine,-n jurul casei, mai mult latră... și păzește.

Iar în ultima bucată, mai servil decât lacheii,

se transformă-n maimuță să-și distreze nepoțeii !

Bragadiru – 30 septembrie 2014
Din volumul ”Calea spre sapiență”,
publicat la editura Favorit, București, 2016