Eu cred în nemurire

Eugen Laurian

Nemuritoare-s, poate, trecutele iubiri

cu tot alaiul amplu de gesturi adorate,

arzând intens privirea privirilor uitate,

momind, în buza nopții, cu jarul din priviri.

Mai știu că-s veșnicie astralele culori

de-o mână îngerească pictate-n curcubeie...

Și cred că este veșnic și termenul idee

deși, ideea-n sine mai moare, uneori.

Eterne cred că-s apa și firul de nisip

și lupta lor de veacuri – eternă-mbrățișare –

și zbaterea, prin valuri, din tăinuita mare

când vântul o sărută în moduri, fel și chip.

Eu cred în nemurire și-n viața de apoi

ca Toma – curajosul în taina învierii...

Menite să aline torturile durerii

sunt, poate, nemurire cuvintele din noi

rostite să-ntărească al omenirii gând

că toate-s trecătoare: și om, și duh, și viață...

Și toate-și au sfârșitul la locul cu verdeață

din care încă nimeni n-a revenit..., nicicând.

Eternă poate-i ploaia, cu norii ei cu tot,

ce vine să-nverzească o vegetală lume

cu gândul să vestească, și lumea să-și asume,

că moartea-i nemurire și-al vieții antidot.

Bragadiru – 15 iulie 2016

Din viitorul volum de versuri