Revedere

(la 50 de ani de la absolvire)

Eugen Laurian

Liceul, ce, odată, mi se părea gigantic,

m-a așteptat, anume, cu aeru-i romantic

în pieptul său de munte, pe buză de colnic;

deși era același, mi s-a părut mai mic...

Stătea pe delușorul din vremea de demult

când tot tindeam într-una spre-a deveni adult;

dar astăzi, la-ntâlnirea a ”doar” 50 de ani,

mi s-a părut a-mi spune c-am fi contemporani...

Descumpănit amarnic, am zăbovit o clipă...

Pe camarazii clasei i-am căutat în pripă

sperând a-i recunoaște pe toți colegii mei;

dar am zărit, în grupuri, doar parte dintre ei!...

Erau doar cei pe care i-a ocrotit natura

și cărora, chiar, cerul le-a protejat făptura

de toată soarta aspră, haină, hrăpăreață;

și, doar, Divinitatea i-au mai ținut în viață...

Mi-am întâlnit amicul pe care l-am avut;

Părea a fi profesor... Nu l-am recunoscut!...

L-am întrebat cu grijă, cu teamă, cu sfială:

”La ce mi-ați fost profesor?... Și ce-ați predat în școală?”

Surprinzător, răspunsul  trăsni asupra mea:

”Eu cred că dumneavoastră ne-ați învățat ceva,

dar nu știu ce, anume, că... vremea a trecut

și, de la absolvire, eu nu v-am mai văzut.”

Cum nu avea vreun dubiu în toată spusa lui,

neîmpăcat cu gândul, bezmetic și tehui,

am acceptat afrontul, văzând uimirea sa,

și am rămas pe gânduri de cum oi arăta...

Târziu, apoi, cu grupa, în clasă amândoi,

am adâncit misterul disputei dintre noi...

Stătea cu mine-n bancă... Eram pe-același rând:

”Să nu fi fost profesor?... Și cum l-o fi chemând?

De ce-i cu mine-n bancă, alăturea, cuminte,

și nu e la catedră semeț, ca înainte,

la tablă să mă scoată?... Și, ca de obicei,

când nu știam răspunsul, să-mi ardă iar un trei?”

Pe când era, aproape, trufia să ne-nhațe

am început să râdem și ne-am cuprins în brațe

înțelegând că oastea și viața – contondenta –

au tot săpat frenetic și și-au lăsat amprenta.

Ce festă ne joci, viață, și ne abandonezi

și, când ne-aduni tu anii, ne metamorfozezi...

Câmpulung Moldovenesc – 10 septembrie 2017