Durere


Eugen Laurian

A poposit, ca fulg, la ușa mea
o frunză-n vânt, de toamnă ruginită;
oftând adânc, de pașii mei strivită,
a încetat a fi ce-a fost... cândva.

Făcută zob de pasul apăsat,
nici n-a-ncercat, cumva, să se opună
și stă acum, sub talpa-mi, împreună
cu sufletu-mi... amarnic bulversat.

Strivită frunză... suflet răvășit
mă dojeniți cu-atâta cerbicie
încât gândesc c-așa a fost să fie:
să stau zdrobit, de-acum..., la infinit!



Bragadiru – 15 noiembrie 2016

Comentarii

  1. Superbă reflecție care mi-amintește de muzica lui Constantin Drăghici pe versurile

    A căzut o frunză-n calea ta,
    Rătăcind pe-a vântului aripă,
    Ai zărit-o și-n aceași clipă,
    Ai strivit-o călcând peste ea.


    N-avea grai să strige-n urma ta,
    Nici putere ca să spună cât o doare.
    Si-a rămas pierdută pe cărare,
    Ploi și vânt trecut-au peste ea



    Stătea lipită de pământ și se-ntreba
    Ce-ar face dacă vântul ar lua-o
    Și-o clipă-n palma ta ar așeza-o,
    Dar a rămas acolo, undeva...


    A căzut o frunză-n calea ta
    Și cine știe câte-or să mai cadă,
    Dar n-ai să știi nicicând
    Și nu-ți va da prin gând
    Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
    Am fost eu...

    Ai reușit un lucru extraordinar, dragă Eugen, pentru care te felicit din toată inima. A câta oară...!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai fost întotdeauna extrem de darnic în aprecieri, în ceea ce mă privește. Îți mulțumesc și te anunț că gândurile tale îmi fac mult bine și mă îndeamnă să continui a scrie.
    Cu prietenie,

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Adolescență, cu lampas la picior

Inevitabilii tembeli

Lăsați-mă ce sunt!...