Durere
Eugen Laurian
A
poposit, ca fulg, la ușa mea
o frunză-n vânt, de toamnă ruginită;
oftând
adânc, de pașii mei strivită,
a
încetat a fi ce-a fost... cândva.
Făcută
zob de pasul apăsat,
nici
n-a-ncercat, cumva, să se opună
și
stă acum, sub talpa-mi, împreună
cu
sufletu-mi... amarnic bulversat.
Strivită frunză... suflet răvășit
mă dojeniți cu-atâta cerbicie
încât
gândesc c-așa a fost să fie:
să
stau zdrobit, de-acum..., la infinit!
Bragadiru – 15 noiembrie 2016
Superbă reflecție care mi-amintește de muzica lui Constantin Drăghici pe versurile
RăspundețiȘtergereA căzut o frunză-n calea ta,
Rătăcind pe-a vântului aripă,
Ai zărit-o și-n aceași clipă,
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige-n urma ta,
Nici putere ca să spună cât o doare.
Si-a rămas pierdută pe cărare,
Ploi și vânt trecut-au peste ea
Stătea lipită de pământ și se-ntreba
Ce-ar face dacă vântul ar lua-o
Și-o clipă-n palma ta ar așeza-o,
Dar a rămas acolo, undeva...
A căzut o frunză-n calea ta
Și cine știe câte-or să mai cadă,
Dar n-ai să știi nicicând
Și nu-ți va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu...
Ai reușit un lucru extraordinar, dragă Eugen, pentru care te felicit din toată inima. A câta oară...!
Ai fost întotdeauna extrem de darnic în aprecieri, în ceea ce mă privește. Îți mulțumesc și te anunț că gândurile tale îmi fac mult bine și mă îndeamnă să continui a scrie.
RăspundețiȘtergereCu prietenie,