Strigătul pământului
Eugen Laurian
Rănită
pasăre de pradă!... Te răzvrătești prin zvârcoliri
menite
a-mi ucide pacea, a-mi îngrozi închipuirea
cu
demonii, atotputernici, ce-mi bântuie prin amintirea
trecutelor
tihnite zile când te sorbeam doar din priviri
și-ți
căutam, în depărtare, conturul și nemărginirea.
Stăteai
cuminte astă vară sub ochii mei parcă vrăjiți
de
nefireasca-ți acalmie... (Și nici o umbră de turbare!)...
Doar
undele-ți îmi ofereau eterna lor îmbrățișare
pe
tâmpla gândurilor mele și-a miilor de-ndrăgostiți
de
plaja-mi ademenitoare, de vis, de tine și de soare.
Dar
astăzi, parcă-ai fi nebună!... Cu păru-n coame despletit
alergi
într-una, agasantă, din răscolirile-ți profunde
spre
țărmurile-mi speriate de valurile furibunde
ce-nghit,
avid, pământ și apă din pieptul meu neprihănit,
zvârlind
rapid îngrijorarea din nicăieri spre orișiunde.
Bolândă
mare nealbastră!... Te răzvrătești necontenit
la
orice nebunească pală care-ți provoacă suferință...
Pierzându-te
apoi cu firea, venind cu-atâta stăruință,
îmi
scurmi mereu la temelie cu valul tău neobosit
și-mi
muști cumplit, adânc și aprig din țărmul meu de neputință...
Oprește-te
odată, mare!... Stopează-ți caii aberanți
ce
vin galop, ca pe pustie, și-aleargă parcă-n disperare
să
mă izbească ne-ncetat în șold, în coaste și-n picioare
cu
violența.necurmată a blestemaților brizanți
ce-mi
rup din trup și-aruncă-n mare și vis..., și suflet..., și răbdare!
Oprește-te
odată, mare!...
Mamaia – 26 decembrie 2016
”Tempus Dacoromania Comterra”, București, 2017
Comentarii
Trimiteți un comentariu