Mircea

(celebrului bric, la împlinirea venerabilei vârstei de 80 de ani)

Născut demult, de-odată cu trecutul,

să-ți instruiești cadeții din neamuri de eroi,

ai poposit pe valuri euxine

să pribegim de-a pururi: Tu și Noi...

Clădit din funii, pânze și ambiții,

din suliți zvelte săgetând albastrul,

din suflete imberbe, din cazne și suspine,

ești, devenirii noastre, crucial pilastru.

Ești alb la plete, barbă și mustață;

și alb la trup, de parcă-ai fi scăpat 

din mările de vată și de ceață

din care nimeni, încă, nu a evadat...

Când vântul se-ntărâtă, pletele-ți umflate

te-mping, agale, către-un alt tărâm,

luând, spre infinituri, și visuri... și destine...

și albele berete din floare de salcâm.

Bătrânule, în ramurile tale

îmbobocesc în fiecare an

promoții noi de suflete albastre

ce, fiecare, se visează Magellan !

Întinerești... întinerești cu vremea

cadeților, ce-n drum spre Istanbul

se-aburcă-n sus, în sarturile tale

bătrâne ca și tine... și tinere, destul.

Și-ntinerești, cu ei, ca-ntr-o poveste:

mereu, în fiecare an, ții să devii

mai tânăr și mai zvelt decât cadeții,

să stăpâniți, alături, cumplitele stihii !

Mă-ntreb, adesea, ce-aș fi pentru tine,

învățăcel, student... sau simplu matelot?...

Dar cred că, mai degrabă-s eu, mai vârstnic,

și-mi ești, bătrâne, cel mai mic nepot !

Și te dezmierd pe tâmple adolescentine

și te mângâi pe frunțile-ți celeste...

Da-ți sărut dreapta, moșule... bătrâne

trecut prin vifor, crivăț și tempeste !

Bătrân, cât voievodul, ești nefiresc de tânăr!...

Îngenunchez la schela-ți – preacuvios altar ! – ,

m-aplec, smerit, spre pupa să te salut cucernic,

smerit, să-ți sărut dreapta, bătrâne temerar !

de Eugen Laurian

Din volumul „Calea spre sapiență”, publicat la editura „Favorit”