Pădurea

Eugen Laurian

Te-nvecinai, pe vremuri, cu vântul și cu piatra,
cu cerul plin cu stele și visele de-aiurea;
„prietenă” cu drujba, toporul ori securea,
azi nu mai stai de veghe când mi-e furată vatra.

Visai, în nemurire, să stăpânești pământul,
să dăinuiești prin veacuri cu frunzele-nverzind,
dar astăzi, deznădejdea și frica mă cuprind
că-n fibra coastei tale a răsărit mormântul.

Spuneam, în tinerețe, că nu zăresc pădure
din pricina verdeții copacilor prea-nalți;
azi, nu-ți văd nici copacii că vrajba celorlalți
s-a hotărât să-i taie... și-ntreagă să te fure.

Și-n loc să fii tot verde, să ții în spate-un munte
șuvoaiele nebune cercând a le opri,
aluneci iute-n vale cu trupuri încă vii
lăsând pe culmi și-n hăuri despăduriri cărunte.

Și păsările, toate, te-or regreta zadarnic
și lupii, râșii, urșii te-or căuta mereu...
Deșertul triumfa-va în detrimentul tău
că oamenii nevolnici te-au siluit amarnic.

Cu sufletele vraiște și capete plecate
te implorăm, pădure, cu-adânci păreri de rău,
îndură-te și vin-o, cu tot alaiul tău,
pe plaiurile moarte și dezrădăcinate!


Costâna /Suceava – 15 august 2018
Din volumul de poezii „Furia disperării”,
publicat la editura Amanda Edit

Comentarii

  1. Prodan Aurelian18 iunie 2019 la 11:45

    Se spunea ca "nu vedem padurea din cauza copacilor". Figurativ, copacii au devenit mai importanti dacat padurea (multimea,poporul, familia). Copacii, dand la o parte padurea au inceput sa nu se suporte intre ei.Apoi au inceput sa dea vina pe padure ca nu-i apara, ca nu sunt solidari cu ei. Saraca padure este disperata ca nu-si mai gaseste drumul pentru a apara pe toti cei care ii solicita ajutorul. Padurea nu se intoarce decat atunci cand chiar credem in ceea ce vrem. A.Prodan

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ellaur18 iunie 2019 la 14:25

      Fiecare dintre noi este un copac (în felul lui) și, parcă, individul este „deranjat” de pădurea din care face parte, ca și cum ar putea exista și fără ea. Exemplele din societate sunt relevante.

      Ștergere
  2. costelavrămescu18 iunie 2019 la 12:32

    Într-o țară de păduri, cândva, și uscăturile umane fac parte din ea.
    Pădurea ne-a mai rămas doar în carte, Copacii nu mai au de ea parte. Nici urșii. Un lucru aproape cert: urmează să vindem pielea celor din deșert.
    Cine în pădure trăiește se sălbăticește. Cred că de aceea, urșii au devenit atât de prietenoși! Evident, o glumă macabră!
    Dar... un poem insprat. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ellaur18 iunie 2019 la 14:30

    Nu ne place să facem parte din „întreg”. Fiecare dorește să fie deasupra tuturor. De aceea nu vrem să fim considerați ca făcând parte din pădure, stup, grup, societate, etc. Dar, fără ele nu existăm!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Lăsați-mă ce sunt!...

Era în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu – un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg  tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa – cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventaseră, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu – sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa – deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel car
Citiți mai multe

Inevitabilii tembeli

(rugă binefăcătoare)   Autor: Eugen Laurian   Atât de fermi și duri în atitudini, ei cred că tot ce mișcă-n jurul lor nu-s oameni, nici ființe, ci decor menit să-i proslăvească-n platitudini.   Ei sunt acei tâmpiți infailibili ce au în cap doar fum și gărgăuni și chiar de nu au moacă de nebuni, se fac, etern, total incompatibili.   Sunt cei ce inventează turpitudini în mintea lor făcută alandala, de-aceea, Doamne, lasă-mi îndoiala ferindu-mă mereu de certitudini!...                          ***    ***    *** Prefer să mă confrunt cu îndoieli decât cu certitudini idioate, convingeri hăbăuce inventate de prefăcuți, cretini și de tembeli!     București – 10 mai 2020
Citiți mai multe

Pasul 1 - Începe cu puțin

Atunci când ești în devenire, sau chiar de ești matur deplin, să faci mărunți pașii în viață, să-ncepi urcușul cu puțin; Nu toți cei ce purced spre țintă vedea-vor că la ea ajung; mai mulți sunt cei ce ies din cursă... să știi, mereu, că drumu-i lung; Să-ți ajustezi întruna pașii, să nu alergi ca la concurs, să-ți calibrezi mereu efortul la situații, pe parcurs; Și nu uita, atunci când greul cu greu de poți să-l mai înduri, că marea, fluviul și oceanul făcute sunt din picături; Să-ți amintești, de-ți pierzi curajul, ori pași-ți fi-vor ezitanți, că și maeștri și magiștrii au fost, cândva, doar debutanți; Când oboseala, chinul, greul și anevoia n-au trecut să-ți amintești că mareșalul, chiar el, a fost, cândva, recrut; Când mușchii îți vor da comanda să te oprești, nu te opri ! S-a zămislit, cu greu, chiar Lumea, nu într-o noapte sau o zi; Continuă cu îndârjire,... să te ridici, cumva, de cazi, dar nu lăsa să faci pe mâine ce poți să faci,
Citiți mai multe