Zbor către albastru

            O fi ajuns, că e plecat de ceva vreme? Au și trecut zece zile...

Cum, unde să ajungă? Acolo... Acolo unde-i locul lui, printre constelații. Nu știu care dintre ele, dar, sigur, una ale cărei stele se văd din orice colțișor al Pământului. Sau, așa ar trebui... Să se vadă de oriunde... Și oricând... Da... Și noaptea, și ziua. Chiar și atunci când norii grei încearcă să se opună privirii noastre. De aceea, poate, au apărut și ploile acestea, aproape, zilnice. Să nu ne lase să-i zărim traiectul de zbor.

L-or plânge și ele, ploile?... Probabil... Nu știu... Și, nici, n-am pe cine să întreb. Dar, chiar dacă aș avea, tot n-aș întreba. De ce să risc un răspuns ambiguu, când știu care e motivul atâtor lacrimi cerești? Să mă împiedice a-i identifica traseul spre lumi mai bune și mai drepte... Căci, sigur, acolo ar trebui să ajungă!... Merită!

Nu-i așa, că nici voi nu l-ați mai văzut?

Cum, pe cine?... Pe Ionel!... Da, pe Ionel... Prietenul și colegul nostru cu suflet de aur care s-a decis să urce, mult prea devreme, la bordul corăbiei interstelare spre a cerceta necuprinsul și a „pipăi” existența atâtor și atâtor aștri identificați, teoretic, pe vremea studiului „navigației astronomice” sub îndrumarea profesorului Stângaciu.

Da, despre Ionel este vorba... Ionel Baibarac... De ce s-o fi grăbit, când vreme era, încă, destulă? De ce?

Grăbit să descifreze tăcutele transferuri

spre criptice cotloane din miticul celest,  

și-a desfăcut aripa, cu-n ultim, amplu, gest,

zburând spre infinituri și liniștea din ceruri.

În ciuda disperării și nepuținței noastre

de a-i găsi salvarea din groaznicul necaz,

plecat-a, cu durere și-o lacrimă-n obraz,

spre lumea sa albastră de dincolo de astre.

Sătul de afirmarea atâtor hâdoșenii

din lumea cu buclucuri, cu mârșavi și inepți,

s-a hotărât, pe dată, să plece-ntre cei drepți

lăsându-ne-n tristețe, neliniști și smerenii.

Îndrumă-i, Doamne, pașii pe infinita cale

spre lumea fără umbre, durere ori suspin;

și-n hainele de gală, tăcut, smerit, blajin,

primește-l și așează-l de-a dreapta milei Tale!

Alintă-i, Doamne, fruntea de dor și gânduri plină

de grijile presante lăsate pe pământ

și spune-i că în ceruri, atâtea câte sunt,

găsi-va mângâiere, odihnă și lumină.

Mai spune-i că pe punte contextul se complică

și fără el, la cârmă, mai toate se restrâng;

iar Ana, și Raluca, și stelele îl plâng,

și-i simt acut absența Mihai și Mateică.

*  *  *

Scăpați de umilințe, de griji și de lichele,

de patimi, de năravuri, de chinuri și nevoi,

te vom găsi, Ionele, când vom veni și noi

în lumea ta albastră de dincolo de stele!

Eugen Laurian

București – 4 iunie 2019